Ignoranta sau ipocrizie? Sau ce?

Tocmai am vazut episodul din TopGear cu Romania in prim plan (varianta integrala). Episodul e foarte bun, asa cum m-as fi asteptat de la oamenii astia, pe care ii admir sincer.

Nu cu foarte mult timp in urma am vazut si “From Romania With Love”, un film despre snowboard-ul din Romania. Care si asta mi-a placut foarte mult.

Cele doua filme au cate ceva in comun, am observat. Intr-o ordine aleatoare… Ambele vad Romania ca pe o tara exotica, ambele sunt facute de niste straini care par sa intelega mai bine ce se intampla aici decat noi, ambele sunt printre cele mai bune filme de promovare a imaginii Romaniei worldwide.

Ma opresc aici cu asemanarile, iar diferentele sunt asa evidente incat nu o sa va pierd timpul.

Mai e inca ceva ce au in comun: reactiile oamenilor. Romanii par sa fie foarte jigniti cand afla ca in Romania sunt caini vagabonzi, tigani, carute, saracie si tot asa. Mai mult, nu pot trece peste aceste jigniri, pe care le iau foarte personal. Nu pot vedea, de exemplu, emotiile sau senzatiile pe care tara asta le transmite celor care ajung aici. Lucruri precum culoare locala (puteam sa folosesc “specific local”), autenticitate, naturalete par mai putin relevante. “Astia ne-au facut tigani” e tot ce conteaza.

Mai surprinzator, pentru mine cel putin, a fost sa aud comentarii de genul asta la filmul cu snowboard-ul.

O sa fie tare greu cu brandul asta de tara, pe bune…

This is it

Sunt tare in urma cu articolele pe blog. Anyway. Saptamana trecuta am fost la “This is it” – filmul despre turneul lui MJ, care nu a mai avut loc.

Toate filmarile sunt de la repetitiile pentru concertele de la Londra, plus cateva secvente de la conferinta de presa. Si cam atat. Poate parea banal, dar sa nu intri deloc in viata privata a lui MJ mi se pare un act curajos si elegant in acelasi timp. Asta e si noutatea – e vorba doar despre artistul Michael Jackson.

Poate parea cum lung, dar are tot felul de faze. De la post-productiile imense care urmau sa functioneze ca pasaje intre melodii sau intro pentru altele (si pauza pentru MJ sa se schimbe/odihneasca), pana la discutiile dintre MJ si oamenii din jur – regizor, trupa de acompaniament, dansatori.

Show-ul nu ar fi surprins prin nimic. Sunt toate fazele clasice ale unui concert MJ. Miscarile standard, treburi pro-eco, indemnuri umanitariste, trupa de dansatori sincronizati perfect, plimbarea cu macaraua deasupra publicului si tot asa. De remarcat si chitarista buna (Orianthi) care duce solo-ul din “Beat it” foarte aproape de originalul lui Van Halen – in general in concertele MJ de chitara solo nu se ocupa vreun pletos barbos, ba din contra.

Intotdeauna m-am intrebat care era treaba cu MJ. De unde toata nebunia. Inca nu im pot raspunde. Dar faptul ca foarte multi muzicieni pe care ii respect si in care am incredere il catalogau pe MJ ca geniu, nu poate sa nu dea de gandit. Explicatia ar fi ca omul nu era doar muzician. Era un entertainer. Muzica venea la pachet cu coregrafia, cu tot arsenalul de imagine. Si din punctul asta de vedere, e in liga lui. Nu se poate compara cu Madonna, de exemplu, care nu poate sa duca un concert cap-coada, si nici nu a putut vreodata.

Totusi, muzica e ingredientul principal. Chiar daca nu a revolutionat nimic, stilul lui MJ e unic. Cred ca oricine poate recunoaste o melodia de-a lui, chiar daca nu a auzit-o vreodata inainte. Stii cine canta si asta nu e deloc putin. In plus, a aratat ca muzica accesibila nu trebuie sa fie redusa. Poate fi compusa cu suflet si cantata impecabil. Asta, iarasi, nu e putin lucru.

Totusi, ce lipseste este un sambure de improvizatie. Nu e loc de asa ceva. Si, mai mult, iti dai seama ca nici nu poate fi vorba de asa ceva. Asta e singurul minus. Tot concertul e o constructie monolitica.

Merita vazut filmul? Da. Pentru ca, asa cum ziceam mai sus, e vorba doar de artistul Michael Jackson. Nu prea ati vazut ipostaza asta, sunt sigur.

Luigi, chillin’ cu prietenii

Daca va mai intrebati ce face Luigi, aka Luis / Luiz / Ludovic / samd, ei bine am fost informati. Face foarte bine. A legat o stransa prietenie cu o matza, dupa cum se poate vedea si din poza de mai jos. Pe Knoli, dulaul fioros din partea dreapta, cred ca l-am mai prezentat pe aici.

A, sa nu uit. E mai usor cu cateva grame. Va prindeti voi de unde au disparut, ca nu e tocmai greu.

Lumea lui Awareness

Asta e o idee mai veche. Cred ca multe dintre sondajele de tipul “ce echipa de fotbal credeti ca va lua campionatul”, raspunsul general va fi Steaua. Nu pentru ca Steaua are sanse, ci pentru ca e echipa cu cea mai mare notorietate.

Am dat exemplul cu Steaua pentru ca mi-era la indemana. Dar e valabil, pana la urma, cam in orice domeniu. Evident ca o cercetare bine facuta trece peste problema asta, dar majoritatea celor pe care le citesc nu reprezinta mai mult decat un barometru de popularitate/notorietate.

Cauza? Oamenii prefera sa spuna ceva – orice, decat un “nu stiu” sec si cinstit. Nu e neaparat rau – pana la urma oamenii raspund si nu e vina lor ca nu sunt intrebati cum trebuie.

Treaba asta are impact mai mare decat pare la prima vedere. Citesc tot mai des de crowdsourcing (and related). Solutia poate sa functioneze in anumite contexte, dar contextele astea trebuie create. Voi mai reveni pe tema asta.

 

Stop pe rosu

Am observat o chestie interesanta in trafic. Oamenii nu vor sa prinda rosu. Sau, mai exact: vor sa NU prinda rosu. Fac orice sa scape de asta. Nu conteaza ca stau cu doar cateva lungimi de masina mai in fata, nu conteaza ca au blocat o intersectie, nu conteaza nimic. Conteaza ca au trecut de semafor si ca nu au prins rosu. Problema a fost rezolvata, acum putem sa ne concentram la urmatorul semafor.

Ma tot gandesc cum ar arata un studiu sociologic al traficului. Problema incepe sa ma preocupe tot mai mult, pentru ca de fiecare data cand am nesansa sa ies cu masina in oras, altcandva decat dimineata sau seara, sunt complet uluit.

Faza cu depasirea semaforului e doar una dintre multele, dar mi se pare simptomatica. E celula de baza a statului in trafic. Orice pare sa te incetineasca, oricat de putin, trebuie depasit. Semanfor, autobuz, incepator. Orice. And then?

Cat de smart e SmartFM?

Am o obsesie mai veche legata de posturile de radio romanesti. Pe scurt, nu exista unul macar pe care sa il pot asculta oricand. Nu zic “cu mare placere”, zic doar de un post pe care sa nu vreau sa il schimb la fiecare 3 minute.

De curand am gasit unul nou. SmartFM.  Pe site zice “raspunsul firesc la necesitatea prezentei intr-o metropola ca Bucuresti a unui post de radio care sa seduca elita locuitorilor”. Si ceva de audienta premium. In realitate e inca un post pe o nisa unde deja exista EuropaFM, MagicFM, GoldFM.

As putea sa trec peste faptul ca oamenii care vorbesc nu spun mai nimic. Macar nu vorbesc prea mult. Dar muzica… oh, man, muzica e infioratoare. Playslitul SmartFM pare furat de la oricare dintre celelalte eumerate mai sus. Care, la randul lor, par sa il fi mostenit de la un DJ traznit care se ocupa cu experimente sociale prin intermediul radioului. Pentru ca nu pot sa imi inchipui ca un DJ cu ceva minte si suflet poate sa adune intr-un singur loc cea mai plicticoasa muzica.

Nu toate melodiile in sine sunt horror, ci inlantuirea lor complet depersonalizata. Mi-e clar ca oamenii pun totul in aceeasi oala, dau un randomize si aia e.

Ma sparge lipsa asta de cultura muzicala, de curiozitate, de pasiune. Man… lucrezi ca DJ la radio! Poti pune muzica si iei bani pentru asta! Sigur se poate mai bine. Nu?

Dupa meci

Am o singura costatare, care nu se leaga direct de fotbal. Ma gandeam ce frumos se leaga fotbalul si politica zilele astea. Acelasi entuziasm, aceeasi bucurie, aceeasi energie.

E cu atat mai ironic cu cat fotbalul si politica sunt lucrurile la care toti ne pricepem extrem de bine. And yet…

Cred ca asta e si motivul esecului – prea multi priceputi. Vorba lui Radoi, nu a mai ramas nimeni care sa care pianul, toti suntem artisti. Nici nu stiu daca e esec. Ar fi esec daca ar fi un eveniment nefericit intr-o serie buna. Dar esecul pare sa fie continuu.

Hai ca vin acum alegerile si ne linistim dupa.

We live in a delusion (2)

Inca nu mi-am revenit dupa concediu. Apropo, exista depresie post-concediu? Da, exista. Tema pare intens documentata. Nu stiu exact cum e in alte parti, dar la mine mi-e destul de clar. Are legatura cu un post mai vechi din care razbate o urma de optimism.

Intre timp – doar cateva luni, de fapt – mi se pare ca lucrurile stau ceva mai rau. Pentru ca nu stiu exact cum sa fac/facem ca fiecare micro-univers “mai bun” sa se uneasca cu altul, tot “mai bun” si tot asa. De fapt cred ca, daca e sa se intample asa un sir de evenimente fericite, asta nu se va intampla decat peste foarte mult timp. Mi-ar placea sa fiu in zona atunci.

Trecand peste problema traficului doborator, diferentele sunt mult mai multe si mult mai mari. Ba chiar traficul pare o chestie realizabila.

Revein la excursia prin tari straine: am incheiat-o cu o seara intr-un Sibiu asediat de turisti. In Piata Mare avea loc un festival medieval or smth. Iar in Piata Mica terasele, altadata micute si cochete, s-au revarsat pana la drum. Pe de alta parte, am gasit centrul de informare turistica deschis la ora 8.00 si, mai mult, si o cazare foarte buna prin acelasi centru.

Am convingerea ca Sibiul este “a delusion”. Este o oaza de aproape-civilizatie. Acum cand ma uit pe cele cateva poze cu Sibiul imi vine in minte Berna. Evident, si cu ceva proptele care tin de autosugestie.

Postul asta are scopuri mai degraba curative. Aveam nevoia de o inchidere a posturilor despre vacanta. Sa ne fie de bine!

Elvetia in 5 zile – Grindelwald

Grindelwald e un sat la poalele Alpilor Bernezi. Cele 3 varfuri celebre Jungfrau, Eiger si Monch formeaza Bernese Oberland. Sau Top of Europe – denumirea mai comerciala si mai turistica. Vara e un paradis pentru catarari, drumetii, fotografi samd. Iarna presimt ca e o statiune de schi foarte scumpa .

Din Grindelwald pleaca o linie de tren catre Jungfrau. Nu ajunge chiar la 4158m, ci se opreste pe la 3454m, la Jungfraujoch – intre Jungfrau si Monch. Constructia in sine este un lucru uimitor, cu atat mai mult cu cat a fost inceputa in 1896 si a durat 16 ani.

Calatoria cu trenul este unul dintre punctele majore de atractie ale zonei. Iar pretul e pe masura – 100 euro/pers. Noi am zis pas, de data asta. Ne-am multumit cu o gondola care ne-a dus din Meinringen pana la Mannlichen. Am aflat ca e cea mai lunga gondola din Europa. Normal .

Vremea nu a fost chiar cea mai buna. Ne-am plimbat pe sus vreo 2-3 ore si cam asta a fost tot. In mod sigur voi reveni intr-o vara aici. E o zona cu sute de trasee – de toate dificultatile si lungimile, iar ce iti vad ochii aici e greu de descris. Daca aveti un aparat de fotografiat bun, nu il uitati. Daca nu aveti, faceti cumva rost de unul cand ajungeti aici. De fapt, ajungeti oricum aici. E un loc impresionant si asta e tot ce conteaza.

Elvetia in 5 zile – prin pasuri

Partea cea mai spectaculoasa a Elvetiei nu e in orase, oricat ar fi de tari. E prin munti. Imaginile standard din calendare, save-screen-ere, ambalaje de ciocolata etc – varf de munte, lac cristal si iarba perfect verde – chiar exista. La tot pasul.

In Elvetia sistemul de autostrazi este, evident, foarte destept si avansat. Dar mai exista drumuri normale, cu o banda pe sens si sute de serpentine. Echivalentul din Romania ar fi Transfagarasanul. Minus gropile, mizeria si inghesuiala bine cunoscute. Ei, drumurile astea ajung prin cateva pasuri celebre.

Pentru noi, primul a fost Sustenpass (2224 m), din care insa nu am vazut nimic. In sambata cu pricina s-a lasat o ceata de care nu am reusit sa scapam aproape deloc. Si cu cat urcam, cu atat ceata era mai densa. Intr-un fel simteam peisajul din jur, dar nu il vedeam.

In zona sunt mai multe asemenea drumuri care ajung la inaltimi de +2000m. Un punct bun de plecare este oraselul Innertkirchen. De aici, in directia S-E incepe distractia. Catre E este Sustenpass, catre S sunt Grimsel si Furka. Asta a fost destinatia la doua zile dupa semi-esecul de la Sustenpass. Acum mi se pare o idee tare buna un circuit cu sosire si plecare in Innertkirchen.

Si, boy, oh boy, a meritat. Privelistea pe care o ai pe tot drumul dintre Grimsel si Furka este absolut fenomenala. Cred ca un sofer care sufera de rau de inaltime ar avea probleme pe aici. Diferentele de nivel sunt si ele destul de mari. Urci intr-o sa, cobori intr-o vale si urci catre urmatoarea sa.

Ce gasesti pe drum? O gramada de ciobani, ca altfel nu stiu cum sa le spun, care vand branza si unt. Mai dai de siruri lungi de motociclisti, de masini de epoca sau foarte sport, de preferat decapotabile. Drumurile astea sunt un rai pentru asa ceva. Si, cel mai impresionant, vei intalni zeci/sute de biciclisti. Genul Turul Frantei. Oameni de toate varstele care urca si coboara pe niste drumuri infernale pentru sportul asta. Biciclisti, motociclisti, masini de epoca, masini de viteza si tursiti ametiti – cu totii impart drumurile astea foarte elegant.

Cand ma uit acum la poze imi dau seama ca o investitie intr-un aparat foto bun isi merita toti banii. E pe lista, deci. Ca si o vacanta de vara in care sa fac la picior toata zona asta. Sau zona Grindelwald, dar despre asta in episodul viitor.