Online-ul – cimitirul presei scrise

In ultimele zile se inchid ziare intr-un ritm ametitor. Si estimarile zic ca anul asta ritmul se va mentine. Pe principiul “adio, dar raman cu tine”, publicatiile isi continua viata de dupa doar pe web din motive de cost. Apoi mor chiar si acolo. Ziua si Gardianul si-au luat adio si pe net. Ziua inca mai e online, Gardianul nu mai e decat un fost cotidian.

Totusi, cum ar putea sa reziste o publicatie pe web daca nu a facut-o pe print? Cauza nu e suportul, nu? Ziarele au mai putini cititori nu din cauza ca sunt pe hartie, ci din cauza ca nu s-au adaptat la schimbarile pe care internetul le aduce in modul in care oamenii se informeaza. Ziarul nu mai are cum sa vina cu stiri proaspete sau diverse si asta sa fie suficient. Asta e treaba internetului.

Tragand linie, ma bucur ca oamenii nu au insistat sa intretina un site fara nici o speranta. Ce nu ma bucura e faptul ca nu au inteles regulile jocului.

Ziare quality

E un subiect care ma preocupa de ceva vreme, iar in ultimele zile in mod special.

Presa quality e greu de definit oriunde, dar in Romania e cu adevarat o provocare. O definitie neoficiala ar zice ca presa quality e aia citita de un numar cat mai mic de persoane. In general ziarele serioase se claseaza ca fiind “quality” – NY Times, The Independent, FAZ etc.

In Romania, presa quality vine de la Jurnalul National de exemplu. Sau de la Adevarul – probabil singurul ziar quality din lume care s-a distantat de politica. JN si Adevarul sunt si cele care conduc la vanzari, dar sunt mai degraba tabloide soft. Dar probabil ca pe piata nu e loc decat de tabloide hardcore si presa quality.

Cred ca singurul ziar care era sa ajunga quality in ultimii ani a fost Cotidianul – proiect care a inceput extrem de promitaor si care a esuat lamentabil. Esecul sau nu este insa esecul presei quality, ci vine din alte discipline care nu au neaparat legatura cu presa.

Totusi, de ce presa noastra quality e mai putin quality decat a lor? Pentru ca e evident ca e. Primul lucru la care ma gandesc e calitatea ziaristilor. E greu sa faci presa in general, cu atat mai greu presa serioasa, cand in redactii sunt oameni care nu stiu exact diferenta dintre stire si relatare sau dintre feature si reportaj.  Si asta e doar partea profesionala, care se mai poate drege in timp cu traininguri si sefi consecventi.

Pana la urma, oricat s-ar autostampila o publicatie, publicul va intelege ce si cum. Sau macar oamenii din industrie – media, publicitate, etc.

PS. Un loc special il ocupa Ziarul Financiar care, desi e pozitionat ca ziar economic, cred ca e cel mai quality cotidian. Poate tocmai de aia.

Bye-bye 2009…

… hello 2010.

De cateva zile ma tot gandesc la ce a fost 2009. Pentru ca a fost un an ciudat, inca nu am ajuns la o concluzie definitiva. Si, da, a fost un an ciudat.

Ma feresc de cele doua teme majore – criza si alegerile prezidentiale, pentru ca nu cred ca mi-au influentat viata decisiv.

A fost un care mi-a testat curajul, sinceritatea si flerul. Am fost pus in fata unor alegeri personale foarte complicate – cel putin in aparenta. Asa cum se intampla cu alegerile grele, rezultatele lor conctrete vor fi vizibile peste ceva timp. Prefer sa cred ca am ales bine, pentru ca in general sunt optimist. Mai e si ideea ca daca pui ceva efort, lucrurile vor iesi cum trebuie in cele din urma. Dar cu sigurnata imi asum alegerile si optiunile.

Suna cam abstract probabil, dar e destul de aproape de ce am vrut sa zic .

Presmit ca si 2010 o sa fie la fel, mai mult sau mai putin. Sau poate ca trebuie sa ma obisnuiesc de acum cu alegeri dificile.

Gaura din steag (1)

Nu stiu cat de cunoscut e Andrei Codrescu in Romania. Probabil ca nu prea. Sau, oricum, mai putin decat in US. A plecat din Romania in 1966, la 20 de ani, ca sa devina ziarist, profesor, poet si vedeta radio.

Tocmai am terminat de citit “Gaura din steag”. E o pura coincindenta ca am citit-o exact in perioada in care Revolutia din ”89 e din nou un subiect de discutie. Ca in fiecare an, pe vremea asta.

Cartea e mai degraba un reportaj de proportiile unui roman despre Revolutie. Sunt povestite pe larg doua calatorii in Bucuresti si Sibiu in calitate de jurnalist. Prima in decembrie ‘89, in plina revolutie, a doua in iulie ‘90, la cateva zile dupa evenimentele din Piata Universitatii.

Cartea a fost publicata in 1991, cand devenise deja evindent ca schimbarile vor fi lente si traumatizante in Romania. Febra si entuziasmul din prima parte a cartii sunt inlocuite de neincredere si frustrarea ca Revolutia a fost furata. Ambele faze sunt descrise foarte detaliat si viu.

La 20 de ani de la Revolutie, si la 19 de la data aparitiei cartii, majoritatea intrebarilor inca nu au raspuns. Cel putin nu un raspuns oficial. Probabil ca multi dintre artizanii Revolutiei ar schimba statutul de eroi pe care si-l asuma cu cel de inculpat. Pare un motiv suficient de bun.

Peste toate astea se pune, incet si sigur, un strat de lehamite nesanatoasa care ia forma raspunsului unic “ce a fost a fost, e in trecut, nu mai conteaza”. Conteaza.

Dezbatere si nu prea

Marea dezbatere de aseara nu prea a fost dezbatere. Mi-ar fi placut sa vad un dialog intre cei doi mari barbati de stat, dar nu prea a fost cazul. Au fost mai interesati sa isi spuna fiecare lectia frumos, asa cum o invatasera de acasa. Dialogul a fost mai degraba unul primitiv, bazat pe observatii ce s-au dorit fine si ironice si intreruperi fara sens.

Geaoana va devaloriza rapid cuvinte bune, in sine, gen impreuna, echipa, intelegere etc. Dar le-a folosit prea mult si fara substanta. Asta e si problema esentiala – vorbeste multe dar nu pare sa fie ceva in spate care sa sustina ce zice.

Basescu mi s-a parut mult mai pacifist si mai cuminte aseara. Probabil ca e noua poza pe care a construit-o in contextul filmului. Problema e ca discursul lui seamana prea mult cu cel de acum 5 ani. Ca si cum nu ar fi fost 5 ani presedinte al tarii, ci abia acum incepe treaba. Apoi, sa dai vina in integime pe criza economica mondiala, pe care ai recunoscut-o la cateva luni dupa ce economia o luase vertiginos in jos, e complet lipsit de fair-play.

Acestea fiind spuse, datele problemei sunt simple . De fapt nu e deloc simplu. Dezbaterea de aseara mi-a confirmat ca imi e foarte greu sa aleg unul dintre cei doi. Ce facem, deci?

A fost sau nu a fost?

Evident,  intrebarea face referire la filmul cu Basescu si copilul.

Nu cred ca o sa conteze prea mult. Basescu oricum e perceput ca un tip nu tocmai sensibil (lacrimile nu l-au ajutat deloc), injuraturile fac parte din vocabularul curent si tot asa. Ba, mai mult, cred ca s-ar putea sa il si ajute faptul ca filmul a iesit la iveala dupa 5 ani, exact in prag de tur 2.

L-am vazut aseara la Realitatea si noul sau discurs pare orientat pe masuri si lucruri concrete. Cred ca asa ar si trebui. Ca sunt promisiuni fara acoperire sau nu, conteaza mai putin. Mesajul sau este (sau cel putin pare sa fie) “astia se ocupa de mizerii, eu ma ocup de chestii serioase”.

Am mai observat ceva: cand are temele facute, Basescu nu prea are concurent. Cand nu are temele facute, greseste lamentabil. Intrebarea cu fapta buna din dezbaterea de acum o saptamana e un exemplu foarte bun.

Sunt pus intr-o situatie foarte ciudata. Am de ales intre doi politicieni care nu imi inspira incredere. Unul pentru ca e prea slab si pare usor de controlat, celalalt pentru ca e prea puternic si pare ca se poate transforma intr-un dictator.

Post-alegeri

Cateva ganduri despre alegeri.

In primul rand, nu asteptati fapte bune de la politicienii de top. Nici unul dintre cei 3 (acum 2) candidati nu a fost in stare sa spuna o fapta buna. Geoana a zis ca nu si-a dat socra afara din casa. O gluma nesarata? Cel putin. Antonescu a dat un raspuns vag pe care l-am uitat in secunda 2. Iar Basescu… – oh, man, a fost delicios – a crestinat un musulman. Ca in Evul Mediu, jur. A adus un pagan pe calea cea dreapta. Recunosc ca am ramas fara replica la momentul respectiv.

Recunosc ca a fost o supriza mare clasamentul final. Singurul care a avut un rezultat la care ma asteptam a fost Antonescu. In rest, inclusiv candidatul UDMR sau Vadim, au avut cifre la care nu ma asteptam. Ce-i drept nici nu am fost foarte pe faza in ultimele luni, dar orisicat.

Apropierea lui Antonescu de Geoana mi se pare o miscare de prost gust. Nu stiu daca e abila dpdv politic, cred totusi ca nu. Pare genul de miscare ce poate duce la alienarea electoratului PNL. Inteleg ca o apropiere de Basescu e prea mult pentru orgoliile oamenilor din PNL, dar s-ar putea ca partidul sa piarda foarte mult cu ocazia asta.

Mai mult, asta ii creaza din nou lui Basescu un teren propice, de “singur impotriva tuturor”, situatie pe care stie sa o stapaneasca foarte bine. O sa fie doua saptamani interesante, deci.

 

 

Colectii digitale – exista?

Ii admir pe colectionari foarte sincer. Mi se pare o chestie foarte tare sa poti sa te tii de ceva – acelasi ceva – ani si ani de zile.

Evident, nu am reusit niciodata sa fac o colectie decenta de ceva. Am incercat cu surprizele Turbo, dar nu prea era fun. Le aveai pe toate si gata. Bine, si acum am in dinti aroma gumei Turbo. Si de fiecare data cand vad un Renault Fuego salivez.

Totusi, la un moment dat am crescut o colectie draguta de reviste. Aveam integrele Rocker (primita cadou, ce-i drept)  si Vox Pop & Rock (cumparate, citite si pastrate chiar de mine).

Primele numere din Rocker erau absolut savuroase. Tin minte interviul cu celebra trupa Grumaz – nu cred ca s-a pastrat vreo inregistrare cu distinsii domni. Alta amintire vie este articol despre cum ar trebui sa se imbrace rockerii si, mai ales, cum NU ar trebui. Exista o versiune mai actuala pe Metropotam, dar cu tot respectul, nu se compara. Una din regulile din Rocker era “nu purtati salvari sau pantaloni bufanti”. Genial! Erau si nelipsitele postere – cel cu Mustaine apare in Liceeni Rock’n'Roll la un moment dat.

VP&R era o revista mai “serioasa”. In anii 90 nu cred ca a exsitat o alta aparitie de gen la fel de consistenta. Am suferit teribil la degradarea revistei, dar am continuat sa o cumpar pana cand a disparut de tot. Incepeam cu pagina lui Gombos si urmau restul. Cert e ca asa am aflat de 75% din muzica pe care o stiu acum. True, de la un moment dat incolo am inceput sa fiu mai putin sensibil la nou. Voi reveni pe tema asta, ca mi se pare interesant.

La un moment dat, in focul unei mutari, colectiile mele au luat drumul cosurilor de gunoi. Ma incearca, inca, o usoara urma de regret, trebuie sa recunosc.

Bun, si intrebarea pe final: se pot colectiona site-uri? Bloguri? Clipuri de pe Youtube? Chestii de genul asta. Cumva bookmark-urile nu mi se par suficiente. Deci, cum e?

Ignoranta sau ipocrizie? Sau ce?

Tocmai am vazut episodul din TopGear cu Romania in prim plan (varianta integrala). Episodul e foarte bun, asa cum m-as fi asteptat de la oamenii astia, pe care ii admir sincer.

Nu cu foarte mult timp in urma am vazut si “From Romania With Love”, un film despre snowboard-ul din Romania. Care si asta mi-a placut foarte mult.

Cele doua filme au cate ceva in comun, am observat. Intr-o ordine aleatoare… Ambele vad Romania ca pe o tara exotica, ambele sunt facute de niste straini care par sa intelega mai bine ce se intampla aici decat noi, ambele sunt printre cele mai bune filme de promovare a imaginii Romaniei worldwide.

Ma opresc aici cu asemanarile, iar diferentele sunt asa evidente incat nu o sa va pierd timpul.

Mai e inca ceva ce au in comun: reactiile oamenilor. Romanii par sa fie foarte jigniti cand afla ca in Romania sunt caini vagabonzi, tigani, carute, saracie si tot asa. Mai mult, nu pot trece peste aceste jigniri, pe care le iau foarte personal. Nu pot vedea, de exemplu, emotiile sau senzatiile pe care tara asta le transmite celor care ajung aici. Lucruri precum culoare locala (puteam sa folosesc “specific local”), autenticitate, naturalete par mai putin relevante. “Astia ne-au facut tigani” e tot ce conteaza.

Mai surprinzator, pentru mine cel putin, a fost sa aud comentarii de genul asta la filmul cu snowboard-ul.

O sa fie tare greu cu brandul asta de tara, pe bune…

This is it

Sunt tare in urma cu articolele pe blog. Anyway. Saptamana trecuta am fost la “This is it” – filmul despre turneul lui MJ, care nu a mai avut loc.

Toate filmarile sunt de la repetitiile pentru concertele de la Londra, plus cateva secvente de la conferinta de presa. Si cam atat. Poate parea banal, dar sa nu intri deloc in viata privata a lui MJ mi se pare un act curajos si elegant in acelasi timp. Asta e si noutatea – e vorba doar despre artistul Michael Jackson.

Poate parea cum lung, dar are tot felul de faze. De la post-productiile imense care urmau sa functioneze ca pasaje intre melodii sau intro pentru altele (si pauza pentru MJ sa se schimbe/odihneasca), pana la discutiile dintre MJ si oamenii din jur – regizor, trupa de acompaniament, dansatori.

Show-ul nu ar fi surprins prin nimic. Sunt toate fazele clasice ale unui concert MJ. Miscarile standard, treburi pro-eco, indemnuri umanitariste, trupa de dansatori sincronizati perfect, plimbarea cu macaraua deasupra publicului si tot asa. De remarcat si chitarista buna (Orianthi) care duce solo-ul din “Beat it” foarte aproape de originalul lui Van Halen – in general in concertele MJ de chitara solo nu se ocupa vreun pletos barbos, ba din contra.

Intotdeauna m-am intrebat care era treaba cu MJ. De unde toata nebunia. Inca nu im pot raspunde. Dar faptul ca foarte multi muzicieni pe care ii respect si in care am incredere il catalogau pe MJ ca geniu, nu poate sa nu dea de gandit. Explicatia ar fi ca omul nu era doar muzician. Era un entertainer. Muzica venea la pachet cu coregrafia, cu tot arsenalul de imagine. Si din punctul asta de vedere, e in liga lui. Nu se poate compara cu Madonna, de exemplu, care nu poate sa duca un concert cap-coada, si nici nu a putut vreodata.

Totusi, muzica e ingredientul principal. Chiar daca nu a revolutionat nimic, stilul lui MJ e unic. Cred ca oricine poate recunoaste o melodia de-a lui, chiar daca nu a auzit-o vreodata inainte. Stii cine canta si asta nu e deloc putin. In plus, a aratat ca muzica accesibila nu trebuie sa fie redusa. Poate fi compusa cu suflet si cantata impecabil. Asta, iarasi, nu e putin lucru.

Totusi, ce lipseste este un sambure de improvizatie. Nu e loc de asa ceva. Si, mai mult, iti dai seama ca nici nu poate fi vorba de asa ceva. Asta e singurul minus. Tot concertul e o constructie monolitica.

Merita vazut filmul? Da. Pentru ca, asa cum ziceam mai sus, e vorba doar de artistul Michael Jackson. Nu prea ati vazut ipostaza asta, sunt sigur.