Big freakin’ four

Cand eram mai mic visam la 3 concerte – Pink Floyd, Led Zep si Megadeth. Primele 2 trupe nu prea mai canta, asa ca mai greu, dar Megadeth am prins cu 2 maini – autograf si tot ce trebuie la casa omului. La un concert cu Big4 nu m-as fi gandit, insa, niciodata. Parea o chestie absolut imposibila. Btw, managerul care a reusit sa ii puna pe toti la aceeasi masa si apoi pe aceeasi scena e un psiholog si un negociator tare fin.

De ce le zice Big4? Pentru ca au inceput cu totii sa cante cam in acelasi timp, cam in aceeasi zona si cam in acelasi gen – thrash. More or less.

Slayer probabil ca e definitia thrash-metal din ziua 0. Stilul e neschimbat, dar a evoluat foarte mult dpdv muzical. Au trecut prin perioade mai putin inspirate, dar si-au vazut foarte linistiti de drum. Dintre cele 4 formatii, au cele mai putin schimbari de personal. Si 11 albume, unul mai fioros decat celalalt. Cu siguranta, una dintre formatiile care au nascut controverse interminabile din cauza versurilor si a agresivitatii muzicale. Imi place de ei ca nu prea se iau in serios. Ori pe altii. O atitudine sanatoasa, mai ales zilele astea. Album preferat – Seasons in the Abyss (normal).

Anthrax… astia sunt eroii incontestabili ai genului. Scott Ian e probabil cel mai incapatanat om din lume. Iar al doilea e Charlie Benante. In mod normal, Anthrax nu ar fi trebuit sa mai existe astazi decat cu numele. Au trecut prin mai multe momente grele decat orice alta formatie. Schimbari de personal cu zecile – plecari, reveniri, plecari si tot asa. Si nu numai. Imi place de ei, printre altele, pentru ca au cantat cu Public Enemy imnul “Bring the Noise” si au si avut un turneu impreuna. Asta in timp ce pe la noi rapperii si rockeristii isi rupeau capetele pe unde se prindeau. Album preferat – State of Euphoria.

Despre Metallica nu zic multe. Sunt asa de mari si de tari, ca ar fi aiurea. Cert e ca sunt headliner-ii festivalului si vor canta cel mai multe – 2h. In timp ce ailalti se vor multumi cu 45-60 minute. Nu e neaparat fair, mai ales ca Metallica a mai si trecut pe aici de curand, dar comertul e comert. Album preferat – Ride the Lightning.

Megadeth are un loc special pe raftul meu interior. Mustaine e pentru Megadeth cam ce e Scott Ian pentru Anthrax. Doar ca mult mai rau, din moment ce intr-un moment de ratacire l-a indepartat pe Ellefson (mini-Dave). E bine ca au revenit la sentimente mai bune. Se pot scrie romane despre personalitatea excentrica a lui Mustaine. Amuzant mi se pare refuzul de canta alaturi de Rotting Christ si Dissection din cauza ca sunt satanisti, in timp ce Dave e new born christian.

I-am descoperit cu Rust in Peace, un album pe care Mustaine si Friedman fac risipa de solouri geniale. Nu ajunge sa fie atat de demonstrativ si ultra-tehinic precum majoritatea albumelor guitar-hero (Friedman fusese membru Cacophony), pentru ca e extrem de variat si destul de bine legat, in acelasi timp. Cu toate ca stiu (in minte) fiecare nota din fiecare melodie, in timp a ajuns sa imi placa mai mult Countdown to Extinction – mai subtil, mai legat, mai amenintator pentru ca pare mai calm. Si au scos pana acum 12 albume, aproape toate perfecte. Nu am album preferat.

Deci am motive serioase sa fiu sambata la concert.

Meseriasi

Am cunoscut in ultimul timp doi oameni care m-au facut sa ma gandesc serios la cat de gresita e treaba cu munca in Romania. Si cu scoala, ca sunt foarte strans legate.

Primul e un roman, electrician in Canada. A plecat din Romania cu mai multi ani in urma si face ce stie. Mi-a placut foarte mult cand mi-a spus ca acolo isi poate face meseria intr-un mod civilizat si elegant. Castiga suficient ca sa isi poata sa schieze in Europa, iar schiul nu e cel mai ieftin sport din lume.

Al doilea e nascut in Anglia, dar traieste in Elvetia, la munte. E maestru dulgher. Construieste case de lemn in Elvetia si prin alte tari ale Europei. In plus e si profesor la o scoala profesionala din Geneva, unde ii invata pe tot felul de adolescenti, majoritatea cu probleme sociale, sa practice o meserie respectabila.

In general, cand zici electrician sau dulgher, prima imagine care iti vine in minte nu e dintre cele mai placute. In general, meseriile par sa fie facute de oameni lipsiti de o urma cat de mica de talent. La intrebarea “stii un zugrav/tamplar/electrician etc” raspunsul e cam acelasi de fiecare data “stiu, dar nu ti-l recomand”.

Avem prea multi absolventi de economie, drept, politehnica samd care ar duce-o mult mai bine daca s-ar re-orienta. In acelasi timp, cred ca sunt prea putini meseriasi cu scoala profesionala. Din cei cu care am intrat eu in contact, majoritatea facusera un curs de cateva luni, isi luasera un atestat si stricau tevile oamenilor nestiutori . Aici nu vorbesc de calitatea umana, de incercarile de a pacali samd. Vorbesc doar de ce pot face doua maini dibace.

E ciudat cum am ajuns sa desconsideram meseriile astea cinstite, simple. Si pe cei care le practica. Evident ca aici e o poveste de tipul “oul sau gaina”, dar faptul ramane.

Kopel’s

E un alt restaurant care a intrat de curand pe shortlistul meu.

Il citeam de ceva timp pe Viorel pe PranzulDinCaserola si mi-a placut stilul lui “casual” de a gati. Nu stiu daca exista stilul asta de bucatarie, dar mie asa mi s-a parut. Am incercat cateva din retetele pentru vegetarieni si parea ca daca ma mai chinui putin sunt sanse sa iasa.

Cand a anuntat ca deschide un restaurant in zona Marriott am ciulit papilele din motive evidente. In cartierul asta, unde stau de foarte multi ani, nu exista nici un restaurant decent.

Am fost la Kopel’s (Sirenelor 87) din ziua 1 si merg de 2-3 ori pe luna. Si asta e un alt fel de loc. Nu exista un meniu tiparit. Exista, in schimb, cate o ciorba/supa si un fel de baza pentru carnivori, respectiv vegetarieni. In fiecare zi altele. Si exista ingredientele proaspete pe care Viorel le combina dupa preferintele omului. Asta mi se pare unul dintre cele mai misto moduri de a manca, desi nu toata lumea e de acord cu mine (vorbeam cu un prieten despre Kopel’s care mi-a zis “Da, am fost, dar cred ca erau la inceput, nici nu aveau meniurile tiparite”).

Imi place ideea ca la fiecare vizita poti gasi chestii noi sau lucruri la care nu te-ai fi asteptat. Imi place ca portiile  sunt potrivite, pentru ca asta e o hiba a multor restaurante care compenseaza calitatea cu cantitatea. Si, nu in ultimul rand, imi place ca vegetarienii nu sunt discriminati deloc.

In meniu, singurele constante sunte deserturile. In ordinea importantei: cheese cake, papanasi, clatite. Recomand cheese cake si papanasi oricand, dar nu mancati prea mult inainte.

Locul e foarte cochet, intr-o casa simpla, tipica pentru Bucuresti 1900, cu o mica terasa. O idee cam rece – cel putin in comparatie cu ultimele doua locuri despre care am scris (La Teleferic si Bistro del Arte), dar Viorel e asa de prezent si sociabil incat locul devine repede prietenos.

La Teleferic, Sinaia

Continuam seria reclamerlor la restaurante. Cu alte cuvinte, inca un articol de bine despre un restaurant misto.

Despre La Teleferic nu prea stiu cum sa scriu, pentru ca nu e stabilimentul pe care il gasesti prea des. Restaurantul arata ca o mansarda intr-o casa de oameni care au zis sa puna niste mese si sa dea ceva bun de mancare. Au pastrat inclusiv biroul pe care mezina familiei isi face temele. Nu stiu daca e pe bune, dar e de efect. Asadar, pentru atmosfera foarte calda si prieteneasca, nota maxima. Ajuta mult si muzica – delicatese gen Massive Attack, Dead Can Dance si alte chestii 4AD.

La Teleferic e un restaurant mic, aflat foarte aproape de statia de telecabina din Sinaia. Stiu ca in zona Snow e liderul incontestabil, dar urmati-mi sfatul si mai urcati 50 m si apoi niste trepte ca sa ajungeti intr-un cu totul alt gen de restaurant. Un meniu scurt, in care vedeta e fondue savoyard. Dupa o zi de schi cu greu poti gasi ceva mai tare de atat. Plus niste supe, inclusiv de ceapa (diferita fata de ce stiti, dar foarte buna – e mai degraba o crema), niste paste (foarte simple, foarte bune), garnituri interesante gen spanac sau ciuperci. Meniul e o interpretare destul de personala de faze frantuzesti si italienesti. Deloc pretentios, insa. Totul pare fresh si simplu.

De mancare, deci, nu am cum sa ma plang – din nou un restaurant foarte prietenos cu vegetarienii ca mine.

Lista de vinuri e, din nou, scurta, dar decenta, fara vinuri extravangate sau overpriced.

In weekend e bine sa faceti o rezervare, desi locul inca nu a intrat in circuitul turistic specific. Nici nu imi doresc, desi probabil ca proprietarii au alte ganduri . In timpul saptamanii tot e bine sa sunati, ca din cand in cand mai e inchis. In aprilie, de exemplu, a fost inchis aproape toata luna din motive de concediu general. Nu are cum sa nu imi placa un restaurant care se inchide 30 de zile pentru ca toata lumea o taie in concediu.

Nu sunt multe locurile in care se poate manca bine in zona Vaii Prahovei. Greu de inteles, stiu. Impresia foarte buna pe care mi-o lasa La Teleferic e cu atat mai buna.

E si pensiune, dar despre asta nu stiu mai nimic. Pare frumos, e tot ce pot sa va spun. Si micul dejun e inclus, deci deja sunt motive bune de luat in calcul si ca place to crash.

Bistro del Arte (Brasov)

Imi place foarte mult Brasovul, cel putin asa, din goana calului. Nu am stat prea mult incat sa ma plictisesc sau sa vad si altceva decat centrul vechi, de la parc pana sus sau drumul spre Poiana Brasov. Oricum, pare ca sunt suficiente locuri misto pentru un oras mult mai mic decat Bucurestiul.

Unul dintre motivele pentru care imi place iremediabil in Brasov este restaurantul din titlu. Am fost de vreo 4 ori in ultimele 10 luni si de fiecare data a fost surprinzator de bine. Prima data e clar surprinzator, nu prea te astepti sa existe un loc asa misto. A doua oara e tot surprinzator, pentru ca nu te-ai astepta ca mancarea sa fie la fel de buna, oamenii la fel de draguti si locul la fel de frumos. ca prima data. Si surpriza continua de fiecare data .

Despre mancare, doar de bine. Supa de ceapa e cea mai aproape de ce gasesti in Paris – asta in lipsa celei originale din Lyon (dupa unele surse). Nu e chiar ca aia, dar cred ca e greu sa gasesti toate felurile de ceapa din reteta frantuzeasca. Mai sunt si alte supe, dar nu am reusit sa le comand pana acum.

Apoi sunt pastele. Si aici m-am blocat la pastele de casa. Ultima data au fost cu mazare, sparanghel si usturoi verde. Si un sos cremos, exact cum trebuie. Mai sunt ceva aperitive si ceva feluri de baza – nu foarte multe, dar bune si bine alese – combinatie de influente italienesti, frantuzesti si ardelenesti (timide). E unul dintre cele mai vegetarian-friendly restaurante pe care le cunosc. Niciodata nu am ajus si la desert, desi circula zvonuri ca fondue-ul de ciocolata vindeca problemele de inima. Probabil de inima albastra, dar orisicat.

As mai zice si de amplasare – intr-o piata mica si destul de ascunsa (Enescu). De aici incepe, de fapt, surpriza. Ar fi de neiertat sa ajungeti in Brasov dar sa nu mergeti la Bistro del Arte.

Mersul cu trenul

Desi imi place foarte mult sa conduc, cred ca a merge cu trenul e, in general, o alegere mai desteapta. Pentru ca scapi de multe probleme care tin de trafic si tot ce presupune el, im special siguranta si nervi. De multe ori, poate fi si o varianta mai ieftina – mai ales daca as merge singur cu masina.

Totusi, am doua probleme.

Prima ar fi cu trenurile in sine. Pe ruta pe care merg eu – Bucuresti Nord-Busteni – nu exista un tren care sa nu intarzie intre 20min si 1h. In orice directie. Bine, chiar si asa, in 90% din cazuri trenul ajunge mai repede decat masina. Rezolvarea ar fi sa fie modificat (sau mai bine spus corectat) Mersul Trenurilor. De ce sa tot anuntam intarzieri si sa incurcam oamenii, cand putem sa le spunem de la inceput ce si cum. In plus, ca om pentru care e crucial sa ajunga la telecabina la 8.30 dimineata, sunt obligat sa plec de seara, pentru ca tenurile foarte matinale nu prea mai exista.

A doua vine de la intrebarea “Cum adica cu trenul?”. Majoritatea oamenilor pe care ii cunosc ar face orice numai sa evite trenurile. E un refuz principial. Cred ca vine de la necesitatea de a folosi masina, din moment ce ea exista in dotare.

Discutia se aplica pe distante scurte (200-250km), pentru ca intarzierile cresc fantastic cu distanta si treaba devine cam urata.

Inchei cu indemnul de pe un poster din acceleratul de Oradea.

“Cumparati-va bilet pentru a evita sa platiti in tren cu cel putin 50% mai mult decat biletul procurat de la casa de bilete sau de la o agentie de voiaj CFR, sa fiti dat jos din tren in prima statie si sanctionat suplimentar cu pana la 600 lei, iar rentabilitatea scazuta a trenului sa duca la intreruperea circulatiei lui.

Respecta-te si vei fi apreciat! (…)

Calatoria fara bilet este un fapt antisocial!”

Sa fie intr-un ceas bun!