L-am descoprit relativ târziu pe John Le Carre – acum vreo 6, 7 ani cred. Văzusem “Casa Rusia” sau “Omul nostru din Panama”, dar nu știam de unde li se trage scenariul. Aș zice că Le Carre scrie clasice de spionaj, dar nu e așa până la capăt. În poveștile fostului spion în MI5 și MI6, nu există personaje pozitive sau negative, din fericire, decât în măsura în care cititorul le investește cu asemenea valori. Cel puțin în alea bune, iar TTSS e una dintre ele.

Nu e prima dată când e ecranizat. BBC a filmat un serial în 8 episoade în anii ’70. Părea puțin probabil să fie reluată ideea, pentru că cine naiba mai știe azi care e povestea cu Războiul Rece? În plus, de la ultimul film memorabil de gen a trecut foarte mult timp (Ronin, 1998). Au fost semne de întrebăre privind fezabilitatea unui film de 1,5-2h, în condițiile în care povestea e complicată: multe personaje, multe ramnificații și cu acțiune densă.

Mi-a plăcut, deci, cartea, mi-a plăcut foarte mult trailerul așa că aveam așteptări foarte mari. Ei bine, rezultatul le-a depășit cu mult. Filmul este o bijuterie cinematografică. Detaliile sunt incredibil de minuțios lucrate, atmosfera nu e doar de film de spionaj, e de anul 1965, așa cum mi-l imaginez eu. Tot ce apare în film are patina timpului încât de multe ori aveam impresia că mă uit la un film de atunci, nu făcut acum câteva luni.

Povestea e clasică: rușii recrutează un agent dublu din conducerea serviciilor secrete engleze. Omul desemnat să rezolve problema este George Smiley – personaj la care Le Carre apelează de multe ori. E  spionul clasic: omul care nu are nici viață și nici job pentru că s-au contopit cu mult timp în urmă, cu identitate incertă pentru că a schimbat prea multe, și amoral pentru că nu se pierde în detalii. O temă reluată în multe filme (nu pot să nu amintesc aici de Donnie Brasco). Acțiunea respectă fidel povestea cărții, iar un George Smiley mai bun decât Gary Oldman pare imposibil de găsit. Smiley are un opus/omolog – Karla (doar nume de cod), care nu apare în film decât cu vocea și în evocarile lui Smiley, dar are o prezența la fel de puternică.

TTSS e un film cum nu prea se mai fac. Presupune atenție concentrată și dedicată timp de 2 ore, nu explică acțiunea, nu reia lucruri, toate trebuie puse cap la cap. Dialogurile sunt foarte concise, dense și naturale, plauzibile, iar momentele în care nu se vorbeste la fel de importante. Vă recomand să vedeți filmul cu tot cu subtitrarea în engleză, altfel sigur veți pierde multe lucruri. Mai mult, cred că ar fi bine să fi citit cartea înainte, îmi pare că fac un pachet foarte bun împreună.

După filmul ăsta nu pot decât să mă bucur că în spate se ascunde, de fapt, o trilogie. Mi-ar plăcea foarte mult ca “Premiantul” și “Oamenii lui Smiley” să fie ecranizate pe post de continuare. Gary Oldman pare în formă. La fel și Tomas Alfredson, o figură totuși neașteptată pentru un film de spionaj la Hollywood. În distribuție mai apar nume ca John Hurt, Collin Firth, Tom Hardy (care apare doar în filme bune sau foarte bune), iar printre producători e și John Le Carre – presimt că nu a vrut să lase lucrurile la voia întâmplării.

Acum ceva timp aveam o discutie interesanta despre un posibil top 10 muzical si personal. Intai am zis ca e imposibil, apoi am crezut ca ar fi realizabil, dar cand am pus mana sa il fac am revenit la primul gand. E imposibil. Nu ca as stii asa multa muzica, dar imi place multa muzica. Si ma hotarasc greu. Deci pas.

Totusi, ideea a ramas. Dupa ce m-am gandit la top 10 Beatles sau top 10 stoer, am zis ca ar fi interesanta o abordare mai personala. Asa am inceput lucrul la culegerea de obsesii muzicale. Am ajuns la 20 de exponate aranjate intr-o oarecare ordine cronologica, dar e work in progress. Nu cred sa fie un fir rosu intre ele si vin din perioade personale foarte diferite. Ordinea cronologica se refera la anul aparitiei melodini, nu la momentul cand a devenit obsesie. Ce a iesit puteti vedea aici. Kurt Vile inchide lista, a fost soudtrack-ul verii.

Sa definesc, totusi, si obsesia. Am un mod mai personal de a asculta muzica si desi ma feresc sa repet de prea multe ori acelasi cantec, uneori se intampla. Daca se intampla de prea multe ori la rand, devine powerplay cateva zile/saptamani cand cu greu pot baga altceva in casti/boxe. Asta e prima etapa. Daca revin asupra melodiei dupa o perioada sufiecient de lunga si pic in acelasi film, atunci vine si calificativul de obsesie.

Ce e in playlist am ascultat de sute de ori, fara exagerare, ba poate chiar cu modestie. De multe ori am impresia ca nu eu ascult muzica, si ca ea ma asculta pe mine.

PS. Da, a trecut aproape un an de la ultimul articol. Nu stiu cat va mai trece pana la urmatorul, asta daca va fi vreunul. Daca va mai fi, vor fi si o serie de schimbari pe aici. WordPress s-a schimbat mult intr-un an.

L-am vazut acum 2 saptamani, dar l-am pus la decantat putin, pentru ca imediat dupa film eram foarte incantat. M-am gandit ca o fi emotia momentului. Ei bine, nu e.

Inainte de toate, filmul trebuie vazut ca unul artistic, nu ca un documentar. Scopul lui Ujica nu e sa faca un tablou exact al lui Ceausesc ci un fel de POV. Imaginile folosite sunt doar din arhiva TVR, deci oarecum aprobate si folosite pentru jurnalele de stiri de dinainte de 89. Imagini oficiale, deci. De aici si numele filmului.

Cu sunetul natural (sau fara), fara muzica si fara voice-over, imaginile au un cu totul alt sens. Sunt multe imagini antologice si filmul este destul de dens, desi am auzit pareri care s-au plans ca ar fi fost prea putine momente interesante. Incepand cu priveghiul la sicriul lui Dej, vizita de la Buftea (?) unde se filmau scene istorice, vizitele din China si Coreea, conferinta de presa de la Praga si discursul de cateva zile impotriva invaziei, serbarile populare cu muzica, jocuri, calusei, vizita lui Nixon, vizita in UK si tot asa. Punctul culminant este un discurs halucinant, supra-realist, de Anul Nou.

Evident ca filmul arata marirea si decaderea. Dar fara nici o interventie – fara date, fara comentarii, fara nimic. In discutia de dupa film de la Studio, Ujica spunea ca e o reactie estetica impotriva televiziunii, care simte nevoia sa sufoce cu date, pierzand astfel esenta. Totusi, in majoritatea cadrelor exista suficiente detalii pentru a plasa in timp fiecare moment. De exemplu, in Londra rula Deep Throat la momentul vizitei lui Ceausescu.

Filmul are 3 ore. Pentru unii a fost mult, dar in general nu mi s-a parut ca au fost timpi morti. Unele momente sunt mult lungite, dar cu sens.

Sunt cateva lucruri care nu se potrivesc, insa. Inceputul si sfarsitul cu imagini din timpul procesului mi s-au parut fortat introduse. Da, pot justifica un soi de flashback de mari proportii, dar filmul putea exista foarte bine si fara. Apoi mai e si schematizarea – anii 60 au fost rebeli si luminosi, anii 70 au fost ai ideologiei marxist-leniniste, anii 80 au fost ai saraciei si intunericului. Poate ca in linii mari asa a si fost, dar intr-un film de 3 ore lucrurile pot fi mult mai nuantate.

Altfel, un must-see. Ar fi interesant de vazut si celelalte 2 filme caraora li se alatura  “Autobiografia” – respectiv Videograms of a Revolution si Out of the Present. Altfel, Andrei Ujica este co-autorul versurilor celui mai bun album de muzica rock din Romania – Catofabule/Cantafabule.

Cam in perioada asta Han face 5 ani, adica e un caine matur. In sfarsit, cat de matur poate sa fie Canescu. E prieten cu noi din ianuarie 2006, dar pare ca asa a fost dintotdeauna. Hanutzu e baiat bun, cuminte si linistit in general. Ca tot omul, are zile mai bune si zile mai putin bune. Inca ii place sa se ridice pe balustrada balconului si sa urmareasca ce se mai intampla prin cartier. Inca ii place sa bage gonete in parc sau la munte. Inca ii plac mocirlele si baltile. Tot nu ii place cand ploua si tot face urat cand fulgera sau tuna. De artificii si pocnitori nici nu mai trebuie sa deschid subiectul.

Zilele trecute mi-am adus aminte de un slogan Animal Planet – “Life is better with animals“.  … zic si eu.

Iarna e simplu – schi pana la loc comanda. Vara e mai complicat, se pare. Pentru mine, fotbalul si baschetul sunt sporturi full-contact care se lasa prea des cu accidentari mai mari sau mai mici. Am incercat sa merg la sala, dar nu reusesc sa ma tin de un program rezonabil. In plus alergatul pe banda mi se pare aproape de soarta unui hamster, asa ca zic pas.

Una peste alta, am ajuns la concluzia ca alergatul e o varianta. Cu o pereche de adidasi buni, cateva tricouri si pantaloni scurti se cam rezolva problema echipamentului – mult mai usor decat in alte sporturi, asta e sigur. Desi si aici se poate filosofa la greu.

Am inceput sa alerg acum vreo 4 veri, cred. Pana anul asta nu am alergat niciodata mai mult de 7km intr-o tura, deci era mai mult jogging. De curand am zis ca poate merita sa incerc mai mult decat 2 ture de Casa Poporului, si asa a aparut ideea cu semi-maratonul. Totusi, de la 7km la 21 e cale lunga. Cel mai mult am alergat 13km acum 2 luni or so si am fost cam rupt. Acum 3 saptamani am bagat o tura completa pe traseul oficial de maraton, adica 10.5km. Acum 2 zile am zis ca inainte sa ajung la concurs (in ipoteza ca ma prezint) trebuie sa stiu ca pot sa alerg 21km fara sa intervina echipele medicale. Si i-am alergat, ca alta rezolvare a problemei inca nu am gasit. Deci sa zicem ca daca reusesc sa scap de tot de febra musculara, as putea sa particip si in competitia oficiala. Inca nu sunt sigur, evident.

Ma gandesc, insa, ca alergatul pe asfalt s-ar putea sa devina in timp o problema pentru genunchi si glezne. Momentan nu sunt probleme, nu am asa multi km alergati inca. Deci probabil ca urmeaza o bicicleta, treaba despre care mi-e clar va fi foarte complicata din cauza alegerii echipamentului potrivit.

Desi pare greu de inteles, alergatul da niste senzatii – nu adrenalina, dar ceva endorfine tot se aduna. Probabil ca in cazul meu are legatura si cu astmul. Cu o singura conditie, insa: sa tragi de fiecare data mai tare. Nu e vorba de a reusi un timp mai bun, sau mai multi km, ci de a-ti duce fizicul si mintea putin mai departe decat ultima data. Satisfactii mici in comparatie cu un drop de 5m, dar pe timp de vara merge si asa.

Mi-e clar ca nu voi ajunge sa fac vreo performanta, chiar si ca amator. Nu sunt atat de concentrat pe alergat, e doar o forma de a ma tine cald pentru schi. Acolo e alta poveste…

Pe Cristopher Nolan il stiu de cand cu Memento, un film care a schimbat cate ceva la vremea lui. L-am vazut de multe ori, intre timp, si de fiecare data mi se pare la fel de uluitor de bine facut. Foarte consecvent cu ideea de baza. Apoi ne-am intalnit din nou pentru Prestige si, normal, cu ocazia re-lansarii Batman. Cu bune si rele, Nolan mi se pare unul dintre cei mai respectabili regizori ai momentului. Imi place modul foarte legat si coerent in care isi prezinta filmele – pare ca totul are un rost, ca nici o replica nu e gratuita, iar alea mai importante se vor intoarce de cateva ori pana la final.

La fel si cu Inception. Aici replica cheie e “Don’t you want to take a leap of faith? Or become an old man, filled with regret, waiting to die alone!”. Apare pe la inceput, apare pe la sfarsit, si inchide cercul elegant.

Distributia e impecabila, fiecare actor isi construieste un personaj incredibil de credibil, avand in vedere ca aproape tot filmul e visul unuia sau al altuia. Pe langa numele grele, l-as aduce mai in fata pe Tom Hardy (apropo, daca nu ati vazut Bronson ar trebui sa o faceti cat mai repede) care face rolul specialistului relaxat. Apropo, modul in care Cobb (Di Caprio) isi ansambleaza echipa e standard pentru un anume gen de filme – cand o echipa mica trebuie sa rezolve o misiune imposibila si fiecare are un rol precis si e, deci, un caracter distinct.

La nivel vizual filmul are doua momente in care imi venea sa ma ridic si sa aplaud: scena cu Parisul impaturit si cea cu lipsa gravitatiei. Ambele excelent integrate in poveste, nu doar pretext de spectacol. La fel si muzica – care e unul din personajele principale in filmul asta.

Fiind vorba de un film cu vise te-ai astepta ca Nolan sa intre in Freud-isme, dar din fericire nu e cazul. Filmul e cinstit de la un capat la celalalt, toate informatiile sau elementele povestii sunt acolo. In final, insa, Inception e un film trist, e un film despre un tata bantuit de imaginea neveste-sii care nu vrea decat sa isi revada copii. Intr-un fel, e o poveste de dragoste fara happy-end, sau cu un happy-end trist.

A se citit si recenziile mult mai inteligente facute de colegii talentati (Exty si Biro).

Pana sa inceapa dezbaterea au fost 2 speech-uri, cel al lui Andrei Dimitriu – scurt si politicos, si cel al Ambasadorului Germaniei – lung si lemnos, despre drumul anevoios al reformei pe care s-a angajat Romania si alte lucuri fara prea multa legatura cu subiectul serii. A urmat un moment surpiza – un recital scurt si intens al lui Dan Grigore, foarte potrivit in context.

In fine, a inceput dialogul, intr-un Ateneu plin-plin, cu oameni pe strapontine, pe scari, la intrari si oriunde se putea sta.

Heta Muller nu e un personaj comod. Spune lucruri care deranjeaza, intra in subiecte tabu si este foarte consecventa in discurs. A dat niste raspunsuri foarte transante aseara care au deranjat multa lume – cel putin doamnele din loja in care am stat eu au fost foarte deranjante de multe ori. “Hai dom’ne ca exagereaza”, sau “Bine ca a fost ea luptatoare si a plecat in Germania”.

Una dintre ideile care apar constant este ca romanii au facut compromisuri foarte mari in perioada comunista. Au stat, au indurat, au rabdat fara sa reactioneze organizat si consecvent. Miscarea de dizidenta nu a existat, desi au existat dizidenti. Romanii nu s-au “enervat” (termenul folosit de scriitoare). E discursul sincer al unui om sensibil si sincer, care a fost constrans sa plece din Romania desi nu a vrut.

Gabriel Liiceanu a parut de multe ori ca nu e cu temele facute cum trebuie. Si a primit aceleasi raspunsuri transate si directe, care l-au pus in situatii delicate – in special pe tema dizidentei. Sau nu a dizidentei in sine, pentru ca Herta Mueller s-a delimitat de asta, cat ideea de enervare, de reactie, de indrazneala de a spune “nu e bine asa”, mergand pe principiul ca daca lumea ar fi fost mai hotarata, poate ca ne-ar fi fost mai bine.

Si gandurile personale. Poate ca in Romania comunismul a fost atat de negru – mult mai rau decat in Ungaria, Polonia, Cehoslovacia – si pentru ca s-a potrivit intr-un mod nefericit. In general, nu doar in perioada 1945-1989, nu am parut ca suntem foarte hotarati, iar fatalismul mioritic nu e doar dovada de intelepciune. Ideea ca “au fost si lucruri bune inainte de ’89″ nu e in nici un caz o scuza sau o justificare pentru tot ce a fost rau. Evident ca oamenii au facut compromisuri, ca nu se putea altfel, ca alternativele ar fi fost dure. Dar o reactie minima nu inseamna dizidenta sau revolutie. Toata povestea de acum cu nostlagia e o dovada in plus ca romanii prefera, in general, compromisul.

E interesant cum discutiile despre comunism revin si revin. Si vor tot reveni pana cand vom avea un “closure”, o inchidere istorica a cercului, o rezolvare a problemelor, raspunsuri la intebari si tot asa.  Sper ca Herta Muller sa inspire in sensul asta.

Nici nu mi-am dat seama: frumosul blog a trecut de venerabila varsta de 4 ani. S-au schimbat multe intre timp in relatia asta. Ma mai uit din cand in cand prin arhive si vad ca publicam si 2 posturi/zi. Acum ar parea de-a dreptul suspect. Facebook si Twitter au preluat mare parte din zgomotul inerent. Normal, daca ma gandesc ca lucrurile care tin de “what’s happening” au in principiu o viata scurta. Asa ca blogul, in sensul generic, a devenit un spatiu pentru lucrurile mai de substanta – atat cat poate fiecare.

Acum 4 ani blogul era solutia suprema pentru orice problema de comunicare online. Intre timp o pagina/aplicatie de Facebook a devenit reteta standard.

Nu e nici rau, nici bine in sine. Cu cat am noi instrumente mai adaptate la nevoi diverse, cu atat mai usor voi renunta la instrumente mai vechi si depasite moral. Asa ca “batalia” pe care o vor duce dezvoltatorii va fi sa ofere exact acele tool-uri de care utilizatorii au nevoie. Cu o oferta asa de diversa, nici utilizatorilor nu le e tocmai simplu sa gaseasca exact ce au nevoie. Si asa ne intoarcem la bloguri . Dar mi-e clar ca sofisticarea digitala va creste din ce in ce mai mult. De aici si reactiile de respingere (vezi declaratia lui Prince).

Hype-ul cu 2.0 s-a dus de mult, acum toate site-urile astea “revolutionare” au devenit niste lucruri normale. Mai mult, noutatea, schimbarea, viteza – toate au devenit normale. Astept cu interes clipa cand un pusti imi va rade in fata si imi va explica cum/la ce foloseste un nou gadget.

Am auzit de The :Egocentrics prima data nu mai departe de acum 3 saptamani, or so, via amicul Biro. Citez “singura trupa stoner autentica din estu Eoropei si singura trupa romaneasca conectata cat de cat la realitatea planetara”. Cum nu pot ramane insensibil la asa o descriere, am rezolvat intai cu un search pe Youtube, o vizita pe pagina oficiala si o vizita pe pagina de FB. Apoi, daca tot am ajuns aici am si comandat CD-ul, sa stiu o treaba. Ca sa vezi ce poate face internetul in ziua de azi, unde a ajuns tehnica moderna.

Bun, si a venit CD-ul, cu un bilet de multumire de la Brenn (thanx inca o data). Un spin la calculatorul de la job nu a fost tocmai relevant, asa ca am asteptat sa il ascult in conditii optime. Zice si pe coperta interioara care sunt acele conditii. Albumul are 3 pise instrumentale, lungi, psihedelice, jazzy, progresive, relaxate, fuzate, balansate, saptezeciste si, nu in ultimul rand, groovy. Si cum amestecul asta are un nume, sa ii zicem stoner. Genul de muzica pe care eu as asculta-o cam in orice conditii.

O referinta apropiata ar fi Monkey3. Nu stiu daca e neaparat si cea mai buna referinta, dar nu imi vine altceva in minte. Am citit ceva trimiteri catre Pink Floyd, dar limbajul de baza mi se pare destul de diferit. Mai degraba fazele instrumentale Hawkwind. Peste astea se adauga un strat generos de alte faze electro. Mixul asta foarte inspirat de sunet analogic si digital pare sa fie retea succesului. Daca aveti dubii, vedeti titlul albumului si lucrurile devin extrem de clare.

Ca veni vorba de succes, trupa nu pare sa fi spart gheata groasa care inconjoara rockerii domestici, cel putin eu nu am gasit decat vreo 3 recenzii de concert/album. Probabil ca lipsa unui vocal e un minus pentru ascultatorul obisnuit de rock. Sau lipsa concertelor in tara – din cate vad The :Egocentrics se produc cu precadere in Timisoara natala si orasele apropiate.

Inteleg ca trupa se pregateste sa intre din nou in studio, vesti bune deci. O trupa de urmarit neaparat si de prins in concert pana nu se orienteaza doar catre concerte pe-afara, chestie care nu m-ar mira deloc.

Trec peste spoiala aproape generala, pentru ca observ cate o cladire renovata/recondintioata – fapt ce ma face sa cred ca in 2-3-5 ani asa vor arata cele mai multe. Imi place densitatea mare de carciumi, aglomeratia, tevatura, galagia.

Toate lucrurile astea sunt un semn de normalitate – asa e in orasele mari pe care le stiu eu. O zona pietonala pentru turisti, cu baruri artificiale (vezi multimea de irish-pub-uri) scumpe si cu servicii proate. Am fost la Kartell, un loc destul de scump si care arata destul de bine de altfel, si parmezaul de pe bruschete era, de fapt, praf de parmezan. Oricat as fi de indignat, cam la asta ar trebui sa ma astept fix in buricul targului.

Asa ca si clientela e dubioasa si foarte diversa. Hipsteri, rockeri, hippioti, oameni pe care de obicei ii asociam cu zona Dorobati, dive, batrani spilcuiti in cautare de prospaturi, parinti cu copii, backpacker-i din tari vecine si prietene (more or less) sau turisti cu bani multi si lista poate continua.

Evident, exista si locuri care nu intra in tiparul asta. Dar sunt putine si formeaza o minoritate curioasa. Primul care imi vine in minte e, evident, Bruno, care sper sa isi pastreze intimatea si atmosfera prietenoasa.