Cum citesc

Cand eram eu mic nu existau prea multe distractii, asa ca cititul era una dintre ele. Tot atunci, sa citesti era o chestie obligatorie. Da, stiu, foarte greu de crezut asa ceva astazi. Pentru mine a ramas in continuare, din fericire, si distractie, si obligatorie.

Citesc nu foarte mult, dar citesc in fiecare zi cateva pagini. Nu am nici un plan. Citesc ce imi face cu ochiul. Una dintre activitatile preferate e sa aleg carti – fie din librarie, fie din bibliotecile altora. Apoi imi place sa le aranjez pe raft – chiar daca nu fac asta prea des. Btw, ieri am dat de un citat foarte bun: a face ordine in bibiloteca e un exercitiu tacut de critica literara.

Citesc aproape orice. Ultimele carti citite vin din domenii foarte diferite: advertising, eseistica, literatura. In general literatura, dar si aici gusturile mele sunt destul de vagi. Clasici rusi, sud-americani magici, englezi si americani post-moderni, romani contemporani si tot asa.

Recitesc multe carti care mi-au placut la un moment dat. Am recitit de multe ori “Marea Teorema a lui Fermat” sau “Pendulul lui Foucault”. La fel si seria Le Carre de la Univers de acum multi ani. Asta ca sa nu mai zic de cartile copilariei pe care inca le mai rasfoiesc: Karl May, Jack London, Jules Verne sau Constantin Chirita.

Citesc amestecat – mai multe carti in acelasi timp. Asta e cateodata bine, cateodata rau. E rau ca de multe ori o carte o trage in jos pe cealalta. Am citit “Conjuratia Imbecililor” in acelasi timp cu “Jocul cu Margelele de Sticla”. Well, sa zicem ca nu a fost o idee prea buna. E si bine, ca daca citesti jurnalele lui Mircea Eliade si Mihail Sebastian in acelasi timp intelegi treburile altfel.

Nu am, deci, un plan. Citesc doar pentru ca mi se pare un lucru folositor in viata.

Din cauza ca distractie si obligatoriu sunt doi termeni care nu stau prea bine in aceeasi propozitie cred ca sunt si genul de cititor care sunt.

Gaura din steag (1)

Nu stiu cat de cunoscut e Andrei Codrescu in Romania. Probabil ca nu prea. Sau, oricum, mai putin decat in US. A plecat din Romania in 1966, la 20 de ani, ca sa devina ziarist, profesor, poet si vedeta radio.

Tocmai am terminat de citit “Gaura din steag”. E o pura coincindenta ca am citit-o exact in perioada in care Revolutia din ”89 e din nou un subiect de discutie. Ca in fiecare an, pe vremea asta.

Cartea e mai degraba un reportaj de proportiile unui roman despre Revolutie. Sunt povestite pe larg doua calatorii in Bucuresti si Sibiu in calitate de jurnalist. Prima in decembrie ’89, in plina revolutie, a doua in iulie ’90, la cateva zile dupa evenimentele din Piata Universitatii.

Cartea a fost publicata in 1991, cand devenise deja evindent ca schimbarile vor fi lente si traumatizante in Romania. Febra si entuziasmul din prima parte a cartii sunt inlocuite de neincredere si frustrarea ca Revolutia a fost furata. Ambele faze sunt descrise foarte detaliat si viu.

La 20 de ani de la Revolutie, si la 19 de la data aparitiei cartii, majoritatea intrebarilor inca nu au raspuns. Cel putin nu un raspuns oficial. Probabil ca multi dintre artizanii Revolutiei ar schimba statutul de eroi pe care si-l asuma cu cel de inculpat. Pare un motiv suficient de bun.

Peste toate astea se pune, incet si sigur, un strat de lehamite nesanatoasa care ia forma raspunsului unic “ce a fost a fost, e in trecut, nu mai conteaza”. Conteaza.

S-a numit Rosu

Pana de curand am crezut ca Fratii Karamazov e cartea care m-a prins cel mai greu, dar si cel mai bine. In sensul ca pe cat de greu mi-a fost sa o citesc, pe atat de mult mi-a placut. Am inceput-o de vreo 3 ori si mi-a luat, adunat, peste 1 an sa o termin. Parca… 

Cu “Ma numesc Rosu” nu a fost chiar la fel, ar fi si culmea dupa atatia ani, dar tot mi-au luat vreo 6 luni sa o termin. Timp in care am citit multe alte chestii, dintre care pe cateva le-am si abandonat. 

MNR e diferit de tot ce am citit pana acum. E o poveste spusa de foarte multe personaje, fiecare cu propria viziune, stil si atentie al detalii. In nici un caz nu e o lectura usoara, decat daca te intereseaza cum se termina. Pana la urma, ca la orice poveste buna, calatoria e mai importanta decat destinatia. Ce mi s-a parut cu adevarat fascinant nu a fost Istanbulul medieval recreat, ci felul in care e reflectat de fiecare dintre zecile de personaje. Exista pana si viziunea culorii despre lume si pictura.

I am the Walurs

Am terminat zilele trecute Extrem de tare si incredibil de aproape de Jonathan Safran Foer (wiki). Asta dupa ce am terminat si Totul este iluminat – la un moment dat cartile au mers in paralel, dupa bunele mele obiceiuri, dar despre asta cu alta ocazia (daca). 

“Extrem de tare… ” e genul de carte care te lasa cu un mare gol in stomac. Si in cap. Cel putin eu asa am patit. Cere asa multe emotii incat la sfarsit – si ce sfarsit! – am ramas fara reactie. E o senzatie pe care nu reusesc sa o pun in cuvinte. Am zis “carte” si nu “poveste”, pentru ca toata cartea e un concept. Copertile, imaginile, textul – trebuie luate impreuna. Frumos e ca si functioneaza asa. Adica nu e doar un artificiu tehnic lipsit de sens. E o carte extrem de sensibila, fara sa fie patetica sau exagerata sau vulgara. Nu stiu daca funtioneaza pentru oricine, insa. Am impresia ca iti trebuie o anumita stare in care, daca nu intri repede, in primele pagini, nici nu mai intri dupa aia. A se citit cu atentie, deci. Si cu inima deschisa. 

Apare destul de des I am the Walrus - melodia cu care am o relatie speciala. Acum multi ani (15?, pe aproape) mi-a deschis ochii si mi-a schimbat perceptia despre Beatles si muzica la modul general. 

Stilul e unic. Pe undeva aduce a relism magic sud-american, desi recunosc ca alaturarea e putin fortata. Si se vede usor o evolutie intre cele doua carti. A doua e mai putin spectaculoasa ca tehnica narativa, dar mai inchegata cumva. Alta chestie tare e ca prima carte a scris-o la 25 de ani si a doua la 28. Ce naiba facem eu la 25 de ani?

Tag cu carti

Tomi m-a provocat. Deci sa zic despre ultima carte citita si ultima carte neterminata.

Sunt foarte multe carti neterminate, mai ales ca am prostul obicei sa citesc cate 2-3 carti in paralel. Le mai las, imi aduc aminte de ele din nou, le mai incerc, pe unele le pastrez aproape pentru a le incepe mai tarziu…

Ultima carte citita cap-coada e “Lupul de stepa” de Hesse, unul dintre oamenii cei mai simpatici pe care nu i-am cunoscut niciodata. Imi place cum vorbeste cu mine, imi place cum imi povesteste, imi place cum isi schimba locul si cum pare sa isi inteleaga toate personajele.

John Le Carre

Deschidem rubrica noua, desi autorul cu care incep nu e reprezentativ pentru ce obisnuiesc sa citesc. Pe de alta parte, cred ca genul asta de carte nu are prea multi cititori in Romania, asa ca pana la urma e ok.

John Le Carre e pseudonimul foarte cunoscut al lui David Cornwell. Scrie carti “de spionaj”. Nu stiu daca exista un gen literar in sine care sa se numeasca asa, dar daca exista carti politiste, de ce nu ar exista si de spionaj?

Intrigile sunt destul de alambicate, baietii buni nu sunt intotdeauna asa buni, dar aia rai in general sunt rai si foarte. Dar ce imi place cel mai mult e ca personajele sunt foarte puternice si se dezvolta in fiecare volum. Exista o trilogie numita “In cautarea lui Karla” (Cartita + Premiantul + Oamenii lui Smiley) dar sunt mai multe personaje care apar in majoritatea cartilor cu actiunea plasata inainte de 1989. Ce e de retinut: George Smiley e taticul tuturor, cel mai tare spion englez si din lume.

Nu va asteptati sa aveti revelatii citind cartile semnate John Le Carre, dar nici nu sunt pierdere de timp. Ce am eu a fost editat de Univers secolul trecut. Stiu ca si Rao a mai publicat ceva mai recent.

S-au facut mai multe filme, cele mai recente sunt “Omul nostru din Panama” si “The Constant Gardener”, iar cel mai bun e “Casa Rusia” cu Michelle Pfeiffer si eternul Sean Connery.