S-a numit Rosu

Pana de curand am crezut ca Fratii Karamazov e cartea care m-a prins cel mai greu, dar si cel mai bine. In sensul ca pe cat de greu mi-a fost sa o citesc, pe atat de mult mi-a placut. Am inceput-o de vreo 3 ori si mi-a luat, adunat, peste 1 an sa o termin. Parca… 

Cu “Ma numesc Rosu” nu a fost chiar la fel, ar fi si culmea dupa atatia ani, dar tot mi-au luat vreo 6 luni sa o termin. Timp in care am citit multe alte chestii, dintre care pe cateva le-am si abandonat. 

MNR e diferit de tot ce am citit pana acum. E o poveste spusa de foarte multe personaje, fiecare cu propria viziune, stil si atentie al detalii. In nici un caz nu e o lectura usoara, decat daca te intereseaza cum se termina. Pana la urma, ca la orice poveste buna, calatoria e mai importanta decat destinatia. Ce mi s-a parut cu adevarat fascinant nu a fost Istanbulul medieval recreat, ci felul in care e reflectat de fiecare dintre zecile de personaje. Exista pana si viziunea culorii despre lume si pictura.

I am the Walurs

Am terminat zilele trecute Extrem de tare si incredibil de aproape de Jonathan Safran Foer (wiki). Asta dupa ce am terminat si Totul este iluminat – la un moment dat cartile au mers in paralel, dupa bunele mele obiceiuri, dar despre asta cu alta ocazia (daca). 

“Extrem de tare… ” e genul de carte care te lasa cu un mare gol in stomac. Si in cap. Cel putin eu asa am patit. Cere asa multe emotii incat la sfarsit – si ce sfarsit! – am ramas fara reactie. E o senzatie pe care nu reusesc sa o pun in cuvinte. Am zis “carte” si nu “poveste”, pentru ca toata cartea e un concept. Copertile, imaginile, textul – trebuie luate impreuna. Frumos e ca si functioneaza asa. Adica nu e doar un artificiu tehnic lipsit de sens. E o carte extrem de sensibila, fara sa fie patetica sau exagerata sau vulgara. Nu stiu daca funtioneaza pentru oricine, insa. Am impresia ca iti trebuie o anumita stare in care, daca nu intri repede, in primele pagini, nici nu mai intri dupa aia. A se citit cu atentie, deci. Si cu inima deschisa. 

Apare destul de des I am the Walrus - melodia cu care am o relatie speciala. Acum multi ani (15?, pe aproape) mi-a deschis ochii si mi-a schimbat perceptia despre Beatles si muzica la modul general. 

Stilul e unic. Pe undeva aduce a relism magic sud-american, desi recunosc ca alaturarea e putin fortata. Si se vede usor o evolutie intre cele doua carti. A doua e mai putin spectaculoasa ca tehnica narativa, dar mai inchegata cumva. Alta chestie tare e ca prima carte a scris-o la 25 de ani si a doua la 28. Ce naiba facem eu la 25 de ani?

Tag cu carti

Tomi m-a provocat. Deci sa zic despre ultima carte citita si ultima carte neterminata.

Sunt foarte multe carti neterminate, mai ales ca am prostul obicei sa citesc cate 2-3 carti in paralel. Le mai las, imi aduc aminte de ele din nou, le mai incerc, pe unele le pastrez aproape pentru a le incepe mai tarziu…

Ultima carte citita cap-coada e “Lupul de stepa” de Hesse, unul dintre oamenii cei mai simpatici pe care nu i-am cunoscut niciodata. Imi place cum vorbeste cu mine, imi place cum imi povesteste, imi place cum isi schimba locul si cum pare sa isi inteleaga toate personajele.

John Le Carre

Deschidem rubrica noua, desi autorul cu care incep nu e reprezentativ pentru ce obisnuiesc sa citesc. Pe de alta parte, cred ca genul asta de carte nu are prea multi cititori in Romania, asa ca pana la urma e ok.

John Le Carre e pseudonimul foarte cunoscut al lui David Cornwell. Scrie carti “de spionaj”. Nu stiu daca exista un gen literar in sine care sa se numeasca asa, dar daca exista carti politiste, de ce nu ar exista si de spionaj?

Intrigile sunt destul de alambicate, baietii buni nu sunt intotdeauna asa buni, dar aia rai in general sunt rai si foarte. Dar ce imi place cel mai mult e ca personajele sunt foarte puternice si se dezvolta in fiecare volum. Exista o trilogie numita “In cautarea lui Karla” (Cartita + Premiantul + Oamenii lui Smiley) dar sunt mai multe personaje care apar in majoritatea cartilor cu actiunea plasata inainte de 1989. Ce e de retinut: George Smiley e taticul tuturor, cel mai tare spion englez si din lume.

Nu va asteptati sa aveti revelatii citind cartile semnate John Le Carre, dar nici nu sunt pierdere de timp. Ce am eu a fost editat de Univers secolul trecut. Stiu ca si Rao a mai publicat ceva mai recent.

S-au facut mai multe filme, cele mai recente sunt “Omul nostru din Panama” si “The Constant Gardener”, iar cel mai bun e “Casa Rusia” cu Michelle Pfeiffer si eternul Sean Connery.