Old school

Cam asta e cuvantul dupa Sonisphere, care a aliniat un line-up in care cea mai tanara formatie era Rammstein.

Nu am fost decat in ziua a 2a, cea cu Big4. Prima zi imi era indiferenta, din moment ce am vazut Paradise Lost ca headliner acum cativa ani, iar ora la care erau programati acum nu ii avantaja deloc. La fel si Anathema in ziua a 3a. Imi pare oarecum rau ca nu am vazut Alice in Chains. Dar cel mai mare regret e ca Mastodon si-a anulat concertul. Ar fi fost singura trupa “actuala” de metal din tot festivalul.

Ok, deci old school. Nu e neaparat ceva rau. Iar un turneu Big4 nu era mai mult decat un vis frumos pana de curand. Nu am prins Anthrax, dar am cules impresii care ziceau ca au fost foarte buni. Belladonna nu e chiar genul meu de vocal – o ideea cam prea old school chiar si in contextul asta.

Megadeth au cantat in fata unui public foarte numeros pentru ora la care au fost programati. Cel mai mult mi-a placut ca Mustaine pare un om linistit, impacat cu el. Asta e senzatia pe care mi-a lasat-o. Muzical vorbind, Megadeth e cea mai evoluata trupa dintre cele 4. Inceputul a fost foarte radical – Holly Wars si Hangar18, primele melodii de pe Rust in Peace. Mustaine, pe langa tehnica impecabila de chitarist, imi place si ca vocal, pentru ca e foarte atipic. Scrasneste cuvintele  intr-o frazare aproape imposibila. Singurul moment mai cantabil e, evident, “A tout le monde”, slagarul care a fost cantat de o mare parte din public. Au inceput cu Holly Wars, au incheiat tot cu Holly Wars – ultimele 2-3 secvente ale melodiei.

Au urmat Slayer – foarte agresivi, foarte razboinici. De altfel singurele cuvinte pe care le-a adresat Araya multimii au fost “Are you ready for war?”. Eu nu prea eram, dar feedback-ul a fost pozitiv, daca pot spune asa. E prima data cand ii vad live pe Slayer si a fost cam cum ma asteptam. Nu stiam de jocul de sprancene al lui Araya, si de zambetul molipsitor. Mare om. In rest, asa cum spuneam si in postul precedent, Slayer par sa fie definitia thrash-ului. Nu atat de tehnici precum Megadeht, nici atat de comerciali precum Metallica, Slayer isi vad de treaba lor.

In fine, Metallica. A 3a oara pentru mine. Si cel mai bun concert dintre cele 3. Cea mai mare surpriza a fost vocea lui James, care suna ca acum mai bine de 20 de ani – mai exact perioada Master of Puppets. Au inceput cu Creeping Death si For Whom the Bell Tolls, ambele de pe Ride the Lightning. Asta e albumul meu preferat pentru ca mi se pare amestecul ideal de energie, tehnica, inspiratie si sinceritate artistica.

La al 3lea concert am inceput sa vad si minusurile pe care le are Metallica live. Dupa niste tobari ca Drover, Lombardo si Benante, ce face Lars pare foarte liniar, previzibil si lipsit de stralucire. Isi face treaba, da, dar cam atat. Intr-o forma nu foarte buna mi s-a parut si Hammett – solo-ul acustic de dinainte de Nothing Else Matters a fost o mica lalaiala fara farmec. Impresia generala, insa, e foarte buna in primul rand pentru ca James isi da sufletul pe scena. Probabil ca e cel mai bun frontman, sau printre cei mai buni oricum, in momentul asta. Si tot foarte bun e si Trujillo care pare ca e in trupa de 1000 de ani, asa de bine suna si se misca.

Au incheiat cu Seek and Destroy, desi eu asteptam Am I Evil cu toata lumea pe scena, ca la Bulgari. Nu am fost atat de norocosi.

Concluzii? Neah.

Big freakin’ four

Cand eram mai mic visam la 3 concerte – Pink Floyd, Led Zep si Megadeth. Primele 2 trupe nu prea mai canta, asa ca mai greu, dar Megadeth am prins cu 2 maini – autograf si tot ce trebuie la casa omului. La un concert cu Big4 nu m-as fi gandit, insa, niciodata. Parea o chestie absolut imposibila. Btw, managerul care a reusit sa ii puna pe toti la aceeasi masa si apoi pe aceeasi scena e un psiholog si un negociator tare fin.

De ce le zice Big4? Pentru ca au inceput cu totii sa cante cam in acelasi timp, cam in aceeasi zona si cam in acelasi gen – thrash. More or less.

Slayer probabil ca e definitia thrash-metal din ziua 0. Stilul e neschimbat, dar a evoluat foarte mult dpdv muzical. Au trecut prin perioade mai putin inspirate, dar si-au vazut foarte linistiti de drum. Dintre cele 4 formatii, au cele mai putin schimbari de personal. Si 11 albume, unul mai fioros decat celalalt. Cu siguranta, una dintre formatiile care au nascut controverse interminabile din cauza versurilor si a agresivitatii muzicale. Imi place de ei ca nu prea se iau in serios. Ori pe altii. O atitudine sanatoasa, mai ales zilele astea. Album preferat – Seasons in the Abyss (normal).

Anthrax… astia sunt eroii incontestabili ai genului. Scott Ian e probabil cel mai incapatanat om din lume. Iar al doilea e Charlie Benante. In mod normal, Anthrax nu ar fi trebuit sa mai existe astazi decat cu numele. Au trecut prin mai multe momente grele decat orice alta formatie. Schimbari de personal cu zecile – plecari, reveniri, plecari si tot asa. Si nu numai. Imi place de ei, printre altele, pentru ca au cantat cu Public Enemy imnul “Bring the Noise” si au si avut un turneu impreuna. Asta in timp ce pe la noi rapperii si rockeristii isi rupeau capetele pe unde se prindeau. Album preferat – State of Euphoria.

Despre Metallica nu zic multe. Sunt asa de mari si de tari, ca ar fi aiurea. Cert e ca sunt headliner-ii festivalului si vor canta cel mai multe – 2h. In timp ce ailalti se vor multumi cu 45-60 minute. Nu e neaparat fair, mai ales ca Metallica a mai si trecut pe aici de curand, dar comertul e comert. Album preferat – Ride the Lightning.

Megadeth are un loc special pe raftul meu interior. Mustaine e pentru Megadeth cam ce e Scott Ian pentru Anthrax. Doar ca mult mai rau, din moment ce intr-un moment de ratacire l-a indepartat pe Ellefson (mini-Dave). E bine ca au revenit la sentimente mai bune. Se pot scrie romane despre personalitatea excentrica a lui Mustaine. Amuzant mi se pare refuzul de canta alaturi de Rotting Christ si Dissection din cauza ca sunt satanisti, in timp ce Dave e new born christian.

I-am descoperit cu Rust in Peace, un album pe care Mustaine si Friedman fac risipa de solouri geniale. Nu ajunge sa fie atat de demonstrativ si ultra-tehinic precum majoritatea albumelor guitar-hero (Friedman fusese membru Cacophony), pentru ca e extrem de variat si destul de bine legat, in acelasi timp. Cu toate ca stiu (in minte) fiecare nota din fiecare melodie, in timp a ajuns sa imi placa mai mult Countdown to Extinction – mai subtil, mai legat, mai amenintator pentru ca pare mai calm. Si au scos pana acum 12 albume, aproape toate perfecte. Nu am album preferat.

Deci am motive serioase sa fiu sambata la concert.

Faith No More – 3 zile dupa

Am lasat sa treaca 2-3 zile. Eram curios daca impresia pe care mi-a lasat-o concertul FNM va fi la fel de puternica.

Ei bine, da, este. In primul rand e omul asta,care nici nu sunt asa sigur ca e complet om, adica Mike Patton. Dupa momentul asta live, pentru mine e clar ca Patton e cel mai tare vocalist in viata. Faptul ca e cel mai versatil sper ca nu mai e contestat de nimeni.

De fapt toata trupa a sunat bine, nu au dat impresia ca vin dupa 11 ani de pauza, sau cati au trecut. Si nici ca sunt in mijlocul unui turneu destul de lung si intens.

A fost o oarecare problema cu sunetul. Probabil ca Polivalentaq e spre imposibil de sonorizat cum trebuie. Pentru FNM chestia asta e mai sensibila, pentru ca in muzica lor se intampla tot felul de surprize si subtilitati.

Surpriza placuta a fost publicul. Mult mai numeros decat ma asteptam si destul de cunoscator. Si multe fetze noi fata de concertele metal la care vad cam aceiasi oameni de 15 ani.

Toate astea sunt, insa, detalii. Pentru ca la un concert FNM totul incepe si se termina cu vocea lui Patton. Si cu ce face cu ea. Adica orice. Chiar orice.

Daca ar fi sa am un regret e ca nu am auzit Falling yo pieces. Si altele   . Data viitoare, sunt sigur.

Stiu ce fac pe 15 August

Normal, ma duc la concertul Faith No More. Pentru mine va fi, cel mai probabil, evenimentul anului. Concertul a fost anuntat saptamana trecuta (eu am citit pe Mediafax) si confirmat in weekend si pe site-ul oficial al trupei. 

Deci – 15 august, Sala Polivalenta. Biletele s-au si pus in vanzare, asa ca nimeni nu are nici o scuza. Asta e un concert obligatoriu – cine rateaza acum, rateaza de tot. M-am tot gandit ce as vrea sa ascult si imi dau seama ca as fi la fel de incantat cu orice piesa. Am o slabiciune pentru AOTY, daca ar fi sa pun degetul pe ceva anume. 

Pristina a fost ultimul track de pe ultimul album FNM. Cum e sa pui punct in felul asta?

Sepultura – 25 de ani

Chiar ma gandeam zilele trecute cam de cati ani canta Sepultura? Am aflat raspunsul la concert pentru ca a iesit un tricou oficial pe tema asta: 1/4 of a century. Deci 25 de ani. Not bad! 

Sepultura e genul de trupa de care nu cred ca ai cum sa te mai lasi odata ce ti-a placut. Da – e nasol ca a plecat Max, da – e nasol ca a plecat si Igor, da – vremurile de aur au trecut. Si tot asa. Dar show-ul pe care reusesc sa il faca 4 oameni este unic. Nu poate sa nu imi placa modul in care dau tot ce pot mai bun din ei. Modestia, placerea cu care canta, calitatea prestatiei. Oamenii astia canta de 25 de ani si nu cred ca e an in care sa dea mai putin de 50 de concerte. 

Dupa concertul asta pot spune cu mana pe inima ca ii simt lipsa lui Max doar ca chitarist. Ca voce, Derek este la un nivel la care Max nu a fost niciodata. Mai mult, trupa nu mai e suportul pe care o vedeta iese in fata, ci e vedeta in sine. Poate ca termenul “vedeta” nu e tocmai potrivit cand vine vorba de Sepultura, pentru ca presupune o oarecare aroganta (nu stiu daca e fix termenul potrivit) de care oamenii astia par sa nu fie in stare. 

Nu ar fi drept sa vorbesc doar de Derek. Mai ales ca de partea de PR pare sa se ocupe mai mult Andreas, decat Derek. Am fost foarte emotionat cand Andreas a spus “Thanks for supporting Sepultura all these years”. Fara o baza de fani atat de fideli sunt sigur ca trupa nu ar mai fi existat. E asa, un soi de potentare circulara – fanii dau energie trupei prin prezenta si participare la show, trupa da energie fanilor prin muzica si participare la show. 

Tobarul nou a tinut sa arate ca nu e chiar un baiat care s-a incaltat in bocancii mari ai lui Igor. Asa ca a avut momentul lui (la bis) in care sa se prezinte. Jean Dolabella nu ar trebui comparat cu Igor. Nu mi s-a parut genul de tobar de forta, ci e ceva mai funky. Cel putin eu asa am inteles din solo. Din cand in cand am simtit mici nesincronizari cu Paolo Jr., dar overall pare sa ca s-a integrat in peisaj. Piesele au sunat foarte bine. Singurul minus ar fi lipsa celei de-a doua chitari. 

Piesele noi sunt mult mai bine live decat pe album. Iar albumul pare sa fie cel mai inspirat din perioada post-Max. Cam lung si, de multe ori, cam monoton, dar are momente foarte tari (We’ve lost you, Filthy Rot si The Treatment sunt momentele de varf). 

Toate ca toate, dar cand Derek, intr-unul din putinele momente de interactiune cu publicul, a anuntat ca ne intoarcem la Schizophrenia si Beneth The Remains – albume care au 22, respectiv 20 de ani, toata lumea a devenit brusc mai entuziasta. Prima piesa din calup a fost Escape To The Void de pe albumul meu preferat al trupei (Schizophrenia). Am tinut sa precizez ca au trecut 22 de ani de la lansare, pentru ca piesa suna inca perfect. Sa nu uit: Andreas a bagat voce pe cateva din piesele mai vechi (ETTV included). Cred ca singurul motiv pentru care nu o face mai des e lipsa de exercitiu. Dar ar suna bine un duet pe termen lung Andreas – mai old-school/Derek – cu timbrul sau metalic si colturos. 

Sunt foarte curios cum e perceputa perioada aia acum, de catre un pusti care incepe acum sa asculte Sepultura. Eu tin minte ca prima data cand am dat peste intro am avut o revelatie. Inca nu ascultasem ceva atat de brutal. Dupa care am inceput sa inteleg muzica strat cu strat. Dupa multe ascultari repetate m-am declarat fan. 

Citesc acum ce am scris si imi dau seama ca e cam amestecata povestea. Comparatii cu Max si Igor, nostalgii, entuziasm. Cam asa m-am simtit cat a durat concertul. Am avut un mare ranjet pe fatza. Daca cineva se intreba de ce, poate ca citind randurile astea o sa inteleaga.

Keith Jarrett – The Koln Concert

Ce a fost un soundtrack de vacanta s-a transformat intr-o obsesie. Nu am reusit sa ascult nimic nou de aproape o luna. Ce e si mai grav – nu va ce as putea asculta… Ma intorc over & over again la Keith Jarrett si concertul de la Koln.

Asa ca am pus cap la cap clipurile de cate 10 minute de pe Youtube intr-un playlist. Aici.

Acum cateva zile am decis ca singura cale de a trece peste e sa ascult albumul pana cand… well, nu stiu pana cand. Problema: nu e de vanzare prin magazinele din Bucuresti. Am fost la Carturesti si alte cateva. Mi se pare dubios – pana la urma e cel mai bine vandut album jazz solo. O fi sold-out? Daca stie cineva unde as avea sanse – ‘elp!

Am citit o faza tare: primele note sunt, de fapt, jingle-ul de la Opera din Koln care anunta oamenii sa isi stinga tigarile si sa intre in sala. De aici si rasetele imediat urmatoare. Mi se pare genial – sa dezvolti una dintre cele mai tari improvizatii din jazz (ever!) plecand de la un semnal sonor de genul asta.

Soundtrack de vacanta

Il cunosc de domnul Keith Jarrett de ceva vreme. Prima data ne-am intalnit la Scala. Vacanta asta ne-am intalnit si la Koln, fara ca macar sa trebuiasca sa ajung pana acolo. Il prefer solo, desi imi place si cand e cu Garbarek sau altii.

Mr. Jarrett, live @Koln, 1975.

Katie Melua live @ Leipzig

Miercuri, daca tot eram in Leipzig, si prin amabilitatea prietenului care ne si gazduieste, am ajuns la concertul Katie Melua.

Katie Melua este o georgianca de-a noastra , ajunsa in UK la varsta de 8 ani. De aici accentul dubios si, cred, si modul naiv-infantil de a scrie versuri – se simte ca engleza nu e limba ei de baza.

Trecand peste asta, muzical nu m-a dat pe spate. Pe de o parte are melodiile el (Piece by piece, 9 mil bicycles etc) care sunt simplute si dragute, pe de alta parte incearca coveruri blues – gen care nu i se potriveste si pe care nu il stapaneste deloc. Cu vocea, accentul si fatza ei nu prea poti sa canti coveruri Janis Joplin. Nici macar Canned Heat

A si picat intr-un moment destul de ingrat – imediat dupa Massive Attack. Care sunt, cumva, in celalalt capat al lantului trofic. Vedeti, de exemplu, coverul dupa Light My Fire – ca tot am vorbit de coveruri clasice.

In schimb are voce. Asta e punctul forte. Dar si slabiciunea – pentru ca nu isi alege cu grija zonele in care sa se duca. Asa ca a iesit un melanj dubios de cantecele pop, folk si blues interpretat ca la scoala de bune maniere. Si mi-a trezit un chef teribil de a vedea un concert Nick Cave.

Massive Attack live

Asteptam de mult timp concertul asta. De cand am pus prima data in casetofon Mezzanine – despre care inca cred ca este unul dintre cele mai bune albume pe care am avut onoarea sa le ascult. S-au intamplat asa multe in astia 10 ani, iar Massive Attack a fost un fel de soundtrack constant la care m-am intors din cand in cand.

A fost foarte scurt… Asta e primul gand care imi vine in cap acum, dupa 1 zi. Auzisem pareri impartite despre cum suna Massive Attack live – de la foarte bune, la foarte proaste. Si toate pareau indreptatite. Dar stiam, eram foarte-foarte sigur, ca la Bucuresti o sa cante bine, cu chef si cu foarte multa energie. Au fost cateva momente foarte intense, cam cum mi le imaginam ca ar suna live.

Abia acum mi-am dat seama ce influenta majora a avut Prodigy asupra muzicii din anii ’90. Inclusiv asupra muzicii Massive Attack. Live, treaba asta e foarte evidenta.

Am vrut sa imi placa si asa s-a intamplat. Am avut un sentiment destul de ciudat, insa. M-am izolat, cumva, de toata lumea. Am avut senzatia ca eram cam singur pe stadion. Nu am simtit niciun fel de energie venind dinspre public. Poate ca in A senzatiile au fost altfel, dar in B lumea parea destul de linistita. Sau, cel putin, asta a fost senzatia mea.

Mult trambitatele proiectii au fost foarte cool, dar nu pe masura anunturilor din presa ultimilor zile.

PS. Intram in vacanta cateva zile. Spor.

Thievery Co

Cica avem pe 16 octombrie concert live la Polivalenta. Asa mai da.