Faith No More – 3 zile dupa

Am lasat sa treaca 2-3 zile. Eram curios daca impresia pe care mi-a lasat-o concertul FNM va fi la fel de puternica.

Ei bine, da, este. In primul rand e omul asta,care nici nu sunt asa sigur ca e complet om, adica Mike Patton. Dupa momentul asta live, pentru mine e clar ca Patton e cel mai tare vocalist in viata. Faptul ca e cel mai versatil sper ca nu mai e contestat de nimeni.

De fapt toata trupa a sunat bine, nu au dat impresia ca vin dupa 11 ani de pauza, sau cati au trecut. Si nici ca sunt in mijlocul unui turneu destul de lung si intens.

A fost o oarecare problema cu sunetul. Probabil ca Polivalentaq e spre imposibil de sonorizat cum trebuie. Pentru FNM chestia asta e mai sensibila, pentru ca in muzica lor se intampla tot felul de surprize si subtilitati.

Surpriza placuta a fost publicul. Mult mai numeros decat ma asteptam si destul de cunoscator. Si multe fetze noi fata de concertele metal la care vad cam aceiasi oameni de 15 ani.

Toate astea sunt, insa, detalii. Pentru ca la un concert FNM totul incepe si se termina cu vocea lui Patton. Si cu ce face cu ea. Adica orice. Chiar orice.

Daca ar fi sa am un regret e ca nu am auzit Falling yo pieces. Si altele   . Data viitoare, sunt sigur.

Stiu ce fac pe 15 August

Normal, ma duc la concertul Faith No More. Pentru mine va fi, cel mai probabil, evenimentul anului. Concertul a fost anuntat saptamana trecuta (eu am citit pe Mediafax) si confirmat in weekend si pe site-ul oficial al trupei. 

Deci – 15 august, Sala Polivalenta. Biletele s-au si pus in vanzare, asa ca nimeni nu are nici o scuza. Asta e un concert obligatoriu – cine rateaza acum, rateaza de tot. M-am tot gandit ce as vrea sa ascult si imi dau seama ca as fi la fel de incantat cu orice piesa. Am o slabiciune pentru AOTY, daca ar fi sa pun degetul pe ceva anume. 

Pristina a fost ultimul track de pe ultimul album FNM. Cum e sa pui punct in felul asta?

Sepultura – 25 de ani

Chiar ma gandeam zilele trecute cam de cati ani canta Sepultura? Am aflat raspunsul la concert pentru ca a iesit un tricou oficial pe tema asta: 1/4 of a century. Deci 25 de ani. Not bad! 

Sepultura e genul de trupa de care nu cred ca ai cum sa te mai lasi odata ce ti-a placut. Da – e nasol ca a plecat Max, da – e nasol ca a plecat si Igor, da – vremurile de aur au trecut. Si tot asa. Dar show-ul pe care reusesc sa il faca 4 oameni este unic. Nu poate sa nu imi placa modul in care dau tot ce pot mai bun din ei. Modestia, placerea cu care canta, calitatea prestatiei. Oamenii astia canta de 25 de ani si nu cred ca e an in care sa dea mai putin de 50 de concerte. 

Dupa concertul asta pot spune cu mana pe inima ca ii simt lipsa lui Max doar ca chitarist. Ca voce, Derek este la un nivel la care Max nu a fost niciodata. Mai mult, trupa nu mai e suportul pe care o vedeta iese in fata, ci e vedeta in sine. Poate ca termenul “vedeta” nu e tocmai potrivit cand vine vorba de Sepultura, pentru ca presupune o oarecare aroganta (nu stiu daca e fix termenul potrivit) de care oamenii astia par sa nu fie in stare. 

Nu ar fi drept sa vorbesc doar de Derek. Mai ales ca de partea de PR pare sa se ocupe mai mult Andreas, decat Derek. Am fost foarte emotionat cand Andreas a spus “Thanks for supporting Sepultura all these years”. Fara o baza de fani atat de fideli sunt sigur ca trupa nu ar mai fi existat. E asa, un soi de potentare circulara – fanii dau energie trupei prin prezenta si participare la show, trupa da energie fanilor prin muzica si participare la show. 

Tobarul nou a tinut sa arate ca nu e chiar un baiat care s-a incaltat in bocancii mari ai lui Igor. Asa ca a avut momentul lui (la bis) in care sa se prezinte. Jean Dolabella nu ar trebui comparat cu Igor. Nu mi s-a parut genul de tobar de forta, ci e ceva mai funky. Cel putin eu asa am inteles din solo. Din cand in cand am simtit mici nesincronizari cu Paolo Jr., dar overall pare sa ca s-a integrat in peisaj. Piesele au sunat foarte bine. Singurul minus ar fi lipsa celei de-a doua chitari. 

Piesele noi sunt mult mai bine live decat pe album. Iar albumul pare sa fie cel mai inspirat din perioada post-Max. Cam lung si, de multe ori, cam monoton, dar are momente foarte tari (We’ve lost you, Filthy Rot si The Treatment sunt momentele de varf). 

Toate ca toate, dar cand Derek, intr-unul din putinele momente de interactiune cu publicul, a anuntat ca ne intoarcem la Schizophrenia si Beneth The Remains – albume care au 22, respectiv 20 de ani, toata lumea a devenit brusc mai entuziasta. Prima piesa din calup a fost Escape To The Void de pe albumul meu preferat al trupei (Schizophrenia). Am tinut sa precizez ca au trecut 22 de ani de la lansare, pentru ca piesa suna inca perfect. Sa nu uit: Andreas a bagat voce pe cateva din piesele mai vechi (ETTV included). Cred ca singurul motiv pentru care nu o face mai des e lipsa de exercitiu. Dar ar suna bine un duet pe termen lung Andreas – mai old-school/Derek – cu timbrul sau metalic si colturos. 

Sunt foarte curios cum e perceputa perioada aia acum, de catre un pusti care incepe acum sa asculte Sepultura. Eu tin minte ca prima data cand am dat peste intro am avut o revelatie. Inca nu ascultasem ceva atat de brutal. Dupa care am inceput sa inteleg muzica strat cu strat. Dupa multe ascultari repetate m-am declarat fan. 

Citesc acum ce am scris si imi dau seama ca e cam amestecata povestea. Comparatii cu Max si Igor, nostalgii, entuziasm. Cam asa m-am simtit cat a durat concertul. Am avut un mare ranjet pe fatza. Daca cineva se intreba de ce, poate ca citind randurile astea o sa inteleaga.

Keith Jarrett – The Koln Concert

Ce a fost un soundtrack de vacanta s-a transformat intr-o obsesie. Nu am reusit sa ascult nimic nou de aproape o luna. Ce e si mai grav – nu va ce as putea asculta… Ma intorc over & over again la Keith Jarrett si concertul de la Koln.

Asa ca am pus cap la cap clipurile de cate 10 minute de pe Youtube intr-un playlist. Aici.

Acum cateva zile am decis ca singura cale de a trece peste e sa ascult albumul pana cand… well, nu stiu pana cand. Problema: nu e de vanzare prin magazinele din Bucuresti. Am fost la Carturesti si alte cateva. Mi se pare dubios – pana la urma e cel mai bine vandut album jazz solo. O fi sold-out? Daca stie cineva unde as avea sanse – ‘elp!

Am citit o faza tare: primele note sunt, de fapt, jingle-ul de la Opera din Koln care anunta oamenii sa isi stinga tigarile si sa intre in sala. De aici si rasetele imediat urmatoare. Mi se pare genial – sa dezvolti una dintre cele mai tari improvizatii din jazz (ever!) plecand de la un semnal sonor de genul asta.

Soundtrack de vacanta

Il cunosc de domnul Keith Jarrett de ceva vreme. Prima data ne-am intalnit la Scala. Vacanta asta ne-am intalnit si la Koln, fara ca macar sa trebuiasca sa ajung pana acolo. Il prefer solo, desi imi place si cand e cu Garbarek sau altii.

Mr. Jarrett, live @Koln, 1975.

Katie Melua live @ Leipzig

Miercuri, daca tot eram in Leipzig, si prin amabilitatea prietenului care ne si gazduieste, am ajuns la concertul Katie Melua.

Katie Melua este o georgianca de-a noastra , ajunsa in UK la varsta de 8 ani. De aici accentul dubios si, cred, si modul naiv-infantil de a scrie versuri – se simte ca engleza nu e limba ei de baza.

Trecand peste asta, muzical nu m-a dat pe spate. Pe de o parte are melodiile el (Piece by piece, 9 mil bicycles etc) care sunt simplute si dragute, pe de alta parte incearca coveruri blues – gen care nu i se potriveste si pe care nu il stapaneste deloc. Cu vocea, accentul si fatza ei nu prea poti sa canti coveruri Janis Joplin. Nici macar Canned Heat

A si picat intr-un moment destul de ingrat – imediat dupa Massive Attack. Care sunt, cumva, in celalalt capat al lantului trofic. Vedeti, de exemplu, coverul dupa Light My Fire – ca tot am vorbit de coveruri clasice.

In schimb are voce. Asta e punctul forte. Dar si slabiciunea – pentru ca nu isi alege cu grija zonele in care sa se duca. Asa ca a iesit un melanj dubios de cantecele pop, folk si blues interpretat ca la scoala de bune maniere. Si mi-a trezit un chef teribil de a vedea un concert Nick Cave.

Massive Attack live

Asteptam de mult timp concertul asta. De cand am pus prima data in casetofon Mezzanine – despre care inca cred ca este unul dintre cele mai bune albume pe care am avut onoarea sa le ascult. S-au intamplat asa multe in astia 10 ani, iar Massive Attack a fost un fel de soundtrack constant la care m-am intors din cand in cand.

A fost foarte scurt… Asta e primul gand care imi vine in cap acum, dupa 1 zi. Auzisem pareri impartite despre cum suna Massive Attack live – de la foarte bune, la foarte proaste. Si toate pareau indreptatite. Dar stiam, eram foarte-foarte sigur, ca la Bucuresti o sa cante bine, cu chef si cu foarte multa energie. Au fost cateva momente foarte intense, cam cum mi le imaginam ca ar suna live.

Abia acum mi-am dat seama ce influenta majora a avut Prodigy asupra muzicii din anii ‘90. Inclusiv asupra muzicii Massive Attack. Live, treaba asta e foarte evidenta.

Am vrut sa imi placa si asa s-a intamplat. Am avut un sentiment destul de ciudat, insa. M-am izolat, cumva, de toata lumea. Am avut senzatia ca eram cam singur pe stadion. Nu am simtit niciun fel de energie venind dinspre public. Poate ca in A senzatiile au fost altfel, dar in B lumea parea destul de linistita. Sau, cel putin, asta a fost senzatia mea.

Mult trambitatele proiectii au fost foarte cool, dar nu pe masura anunturilor din presa ultimilor zile.

PS. Intram in vacanta cateva zile. Spor.

Thievery Co

Cica avem pe 16 octombrie concert live la Polivalenta. Asa mai da.

Metallica live pe Cotroceni

Au venit, au cantat, au plecat. Cam asta ar fi concluzia. Un show foarte corect, care a curs snur, fara sticle de plastic, fara caderi de sunet. James se pare ca si-a recapatat vocea, ceea ce ma bucura foarte mult. Fata de show-ul din 99, cred ca asta a fost mai bun. Dar emotia nu a mai fost aceeasi. Poate ca nu mai suna la fel in urechile mele Metallica, se poate.

Totusi, problema e alta. Oamenii nu mai canta nimic mai nou de 91. Dance of Death a aparut de cateva ori in playslit vara asta, dar se pare ca au renuntat pana la urma. Asta inseamna ca baga cumva sub pres 3 albume (Load, Reaload, St. Anger). Stiu ca sunt foarte multi care se bucura, dar ce face Metallica e o arma cu doua taisuri: lasa impresia ca urmatorul album, cel ce va fi lansat in septembrie-octombrie, va fi foarte old-school. La fel au spus si despre St. Anger la vremea lui.

Din punctul meu de vedere, cel putin pe Load si Reload, sunt multe piese bune, care merita cantate oricand. Dar fac parte din era in care Metallica a incercat sa schimbe ceva. Gestul in sine mi se pare laudabil. Rezultatele – asa si-asa. In continuare cred ca St. Anger e un album lamentabil. Dar cred ca cea mai mare greseala ar fi sa scoata o tentativa de MOP sau AJFA – albumele considerate de baza in discografia Metallica.

Revenind la concert: mi-a placut lumea, mi-a placut ca a ploua si imi place foarte mult stadionul Cotroceni.

Vedeti aici playlistul oficial (prin amabilitatea lui Adi – mare om).

Metallica, deci

Hai, rabdare, Inca putin. Revenim cu impresii, daca mai putem…