Cam asta e cuvantul dupa Sonisphere, care a aliniat un line-up in care cea mai tanara formatie era Rammstein.
Nu am fost decat in ziua a 2a, cea cu Big4. Prima zi imi era indiferenta, din moment ce am vazut Paradise Lost ca headliner acum cativa ani, iar ora la care erau programati acum nu ii avantaja deloc. La fel si Anathema in ziua a 3a. Imi pare oarecum rau ca nu am vazut Alice in Chains. Dar cel mai mare regret e ca Mastodon si-a anulat concertul. Ar fi fost singura trupa “actuala” de metal din tot festivalul.
Ok, deci old school. Nu e neaparat ceva rau. Iar un turneu Big4 nu era mai mult decat un vis frumos pana de curand. Nu am prins Anthrax, dar am cules impresii care ziceau ca au fost foarte buni. Belladonna nu e chiar genul meu de vocal – o ideea cam prea old school chiar si in contextul asta.
Megadeth au cantat in fata unui public foarte numeros pentru ora la care au fost programati. Cel mai mult mi-a placut ca Mustaine pare un om linistit, impacat cu el. Asta e senzatia pe care mi-a lasat-o. Muzical vorbind, Megadeth e cea mai evoluata trupa dintre cele 4. Inceputul a fost foarte radical – Holly Wars si Hangar18, primele melodii de pe Rust in Peace. Mustaine, pe langa tehnica impecabila de chitarist, imi place si ca vocal, pentru ca e foarte atipic. Scrasneste cuvintele intr-o frazare aproape imposibila. Singurul moment mai cantabil e, evident, “A tout le monde”, slagarul care a fost cantat de o mare parte din public. Au inceput cu Holly Wars, au incheiat tot cu Holly Wars – ultimele 2-3 secvente ale melodiei.
Au urmat Slayer – foarte agresivi, foarte razboinici. De altfel singurele cuvinte pe care le-a adresat Araya multimii au fost “Are you ready for war?”. Eu nu prea eram, dar feedback-ul a fost pozitiv, daca pot spune asa. E prima data cand ii vad live pe Slayer si a fost cam cum ma asteptam. Nu stiam de jocul de sprancene al lui Araya, si de zambetul molipsitor. Mare om. In rest, asa cum spuneam si in postul precedent, Slayer par sa fie definitia thrash-ului. Nu atat de tehnici precum Megadeht, nici atat de comerciali precum Metallica, Slayer isi vad de treaba lor.
In fine, Metallica. A 3a oara pentru mine. Si cel mai bun concert dintre cele 3. Cea mai mare surpriza a fost vocea lui James, care suna ca acum mai bine de 20 de ani – mai exact perioada Master of Puppets. Au inceput cu Creeping Death si For Whom the Bell Tolls, ambele de pe Ride the Lightning. Asta e albumul meu preferat pentru ca mi se pare amestecul ideal de energie, tehnica, inspiratie si sinceritate artistica.
La al 3lea concert am inceput sa vad si minusurile pe care le are Metallica live. Dupa niste tobari ca Drover, Lombardo si Benante, ce face Lars pare foarte liniar, previzibil si lipsit de stralucire. Isi face treaba, da, dar cam atat. Intr-o forma nu foarte buna mi s-a parut si Hammett – solo-ul acustic de dinainte de Nothing Else Matters a fost o mica lalaiala fara farmec. Impresia generala, insa, e foarte buna in primul rand pentru ca James isi da sufletul pe scena. Probabil ca e cel mai bun frontman, sau printre cei mai buni oricum, in momentul asta. Si tot foarte bun e si Trujillo care pare ca e in trupa de 1000 de ani, asa de bine suna si se misca.
Au incheiat cu Seek and Destroy, desi eu asteptam Am I Evil cu toata lumea pe scena, ca la Bulgari. Nu am fost atat de norocosi.
Concluzii? Neah.
.
Discutii fierbinti