Cateva frici. Azi – blazarea

Sunt cateva chestii de care imi e frica. Asa, constant. Una dintre ele e blazarea.

Treaba nasoala cu blazarea, si toate rudele ei mai mult sau mai putin apropiate – indiferenta, lipsa motivatiei, lenea etc, e ca se instaleaza fara sa te prinzi. Trebuie sa fie cineva pe langa tine, putin mai destept si mai luminat si cate se poate de sincer, care sa iti dea un sut in fluierul piciorului.

Prima data simti doar durerea, normal. Dar apoi se ridica ceata aia infecta care nu te lasa sa vezi mai departe de miercurea viitoare.

De asta avem nevoie de prieteni. Oamenii aia care te inspira sa fii mai bun. Chiar daca primesti lovitura de trezire (exact ca in box, numai ca invers) de la o persoana necunoscuta, tine-o aproape. Nu gasesti oameni de genul asta prea des.

De ce ascult muzica?

E o intrebare pe care mi-am pus-o de multe ori. Trecand peste  clasicele ca-asa-am-chef sau pentru-ca-imi-place, ma gandesc ca trebuie sa fie niste motive mai bune, nu?

Mie muzica trebuie sa imi spuna o poveste. Muzica in sine – insiruirea de note. Versurile pica, in general, intr-un plan secundar. Cu exceptiile de rigoare – ar fi mare pacat sa nu asculti ce are de povestit Nick Cave, de exemplu.

Ce ma intereseaza este muzica facuta din motive artistice si egoiste – pentru ca asa a vrut autorul. Pentru ca vrut sa spuna ceva intr-un fel anume. E foarte important felul/stilul. Nu neaparat genul. Si ma intereseaza foarte mult curajul, atitudinea, indrazneala – dpdv artistic.

Ok. Si pana la urma, de ce ascult muzica? Cam din aceleasi motive pentru care citesc, ma plimb sau imi fac prieteni. Pentru ca ma face un om mai bun. Mai atent. Mai deschis. Mai proaspat.

In contextul asta, faptul ca nu am ajuns la Opeth e aproape o tragedie. Mai ales ca momentul Anathema (tot la Sibiu) a fost una dintre cele mai intense experiente muzicale pe care am trait-o. Si, da, am convingerea ca m-a facut un om mai bun .

Zilele astea bag multa muzica. Se simte nevoia.

Despre prieteni

Imi place sa cunosc oameni. Pur si simplu. Si asta chiar daca nu sunt chiar cea mai sociala persoana din lume. Dar imi place sa cunosc oameni.

Daca sunt interesanti – daca au povesti de spus, daca stiu chestii pe care eu nu le stiu -  imi place sa stau de vorba.

Daca vorbitul asta ma motiveaza, daca am impresia ca omul ala ma face pe mine mai bun, vreau sa mi-l fac prieten. Cam asta e si definitia cuvantului prieten, cel putin pentru mine: omul care prin actiunile zilnice ma motiveaza sa fiu mai bun. Sau ma inspira.

Zilele astea, mai mult decat in altele, ma gandesc la prieteni. Ma gandesc la priteni vechi, genul de oameni cu care te poti vedea fie si o data pe an sau mai rar, dar cu care poti continua discutia exact de unde ai lasat-o ultima data. Ma gandesc si la alti prieteni cu care am pierdut legatura definitiv si apar intrebarile “cum ar fi fost daca”.

Postul asta vine ca urmare a unor poze facute acum 13 ani intr-una dintre cele mai tari vacante ever, poze pe care le-am vazut acum din nou. Aproape ca imi aduc aminte si ce vorbeam in momentele alea. Pe una dintre ele apare data scrisa cu pixul: 10.07.1996. 9:30 PM. 4 pusti si 2 pustoaice fac mutre la aparatul foto, cel mai probabil dupa ce mancasera un castron imens de paste in curtea unei case din Gura Humorului.

Din cand in cand imi dau seama ce om norocos sunt.

Simplu si de bun-simt

Nu exista “prea simplu”. Nici macar in advertising. Pur si simplu nu exista. Daca poti sa tai ceva si nu afectezi rezultatul final, fa-o.

Tot asa e si cu lucrurile de bun-simt. Majoritatea dintre noi suntem oameni normali, cu un iq normal. Daca ne-am rezuma la a face ceva de bun-simt, daca am folosi bunu-simt ca reper, cred ca ne-ar fi mult, mult mai bine.

Nu cunosc foarte multi oameni geniali, dar chiar si cei pe care ii cunosc incearca sa faca tot lucruri simple si de bun simt – doar ca intr-o zona complet inaccesibila mie.

Partea proasta e ca pentru asa ceva trebuie multe lucruri: munca multa, viziune, pricepere si din nou munca multa. Simplu si de bun-simt, nu?

Daca nu esti cu mine…

Constat din ce in ce mai des ca oamenii inteleg greu criticile, oricat ar fi de constructive sau de argumentate. Prefera sa se lege de maruntisuri – typos, cuvinte mai colorate si altele din gama asta.

Astea sunt, in general, pretextele. Supararea are alta sursa si pleaca de la opiniile contra, pe principiul “daca nu esti cu mine, esti impotriva mea”. Chestie care ma depaseste complet. Treaba asta e foarte nasoala, mai ales pe termen lung, pentru ca multe proiecte se pot imbunatati daca se ia in seama si feedback-ul. Mai ales ala care zice “e bine, dar se poate si mai bine”. 

Mai e ceva: valoarea de adevar nu e data de emitator, cel putin asa stiu eu de la logica. In comunicare si relatiile dintre oameni, valoarea de adevar trece in plan secund. Sunt mult mai importante forma mesajului si sursa lui. Despre asta, cu alta ocazie. Dar se aplica aici perfect.

OMG, nu sunt pe WWW

Ideea postului e mai veche si a fost tratata de altii mult mai bine decat as putea sa o fac eu. Aici si aici, dintre exemplele mai recente. Era, evident, despre ce faci si cum faci in viata reala vs. online. 

Intre timp ideea s-a sucit la 180 de grade. Din cand in cand imi place sa verific oamenii pe Google. Sa vad, de exemplu, ce s-a mai intamplat cu colega din liceu care avea scris “Take That” pe vesta de blugi. Culmea, dar cu ea pare ca nu s-a intamplat nimic. In sensul de nimic-nimic. Nu exista, Google nu a gasit-o pe colega. 

Foarte rar mi se intampla ca Google sa imi zica “Nu am gasit nici un rezultat pentru prenume nume“. Ma intreb… ma intreb multe, dar mi-ar placea sa stiu ce au facut oamenii astia ca sa nu ii stie Google de nici o culoare. 

Trecand peste nelamurirea asta destul de stupida, pana la urma, imi dau seama ca prezenta pe web a devenit criteriu de evaluare. Primul lucru pe care il fac cand cunosc pe cineva e sa il caut pe Google. Si asa face foarte multa lume. Oricat ar parea de unfair si de superficial, cred ca tindem sa simplificam lucrurile. Si ce poate fi mai simplu decat un search pe Google? 

De asta e important ce faci ca sa apari pe web asa cum ti-ar placea tie, nu asa cum erai la petrecerea la care ai dansat pe mese rupt de beat, dupa cum reiese din filmuletul de pe Youtube.

Io, cum adica cine?

Ca orice studenta care aplica pentru postul de assistant manager, pasiunile mele sunt sportul, muzica, lectura, plimbarile si iesirile cu prietenii. Nimic special, deci.

Intotdeauna am crezut ca hobby-urile te pot descrie mai bine decat alte “coordonate”, sa zicem. Ca job/ocupatie e prea oficial, ca hobby suna bine. Pe ideea “eu sunt eu cand sunt liber”. Dar uite ca nu prea iese, decat daca intri adanc in detalii. Gen “imi place Metallica, dar numai primele albume”. Si chiar si asa…

M-am gandit la o alta intersectie de descrieri – din punct de vedere medical. In cazul meu: astm (10% din oameni au), deviatie de sept (90% din oameni au), hipermetropie (nu stiu cati, dar multi), un inceput de scolioza + un inceput de chelie.

Yeap, that’s me.

Vorbiti!

Am ajuns la o concluzie bizara: de dragul unor pretenii trebuie sa fac unele compromisuri. Unul dintr ele mi se pare foarte trist: exista anumite subiecte tabu, despre care stiu ca mai bine nu vreau sa vorbesc. Parerile difera atat de mult incat relatia, ca tot, e pusa in pericol.

In general, daca se ajunge la genul asta de discutii, daca nu se poate altfel, prefer sa imi spun repede punctul de vedere si sa ne intoarcem la o discutie safe. Intotdeauna vor existat politica, vremea si fotbalul.

Cred ca asta vine dintr-o lipsa de cultura a dialogului, a discutiei. Obisnuim sa vorim despre subiecte marunte, evitam orice are spini, iar odata ajunsi acolo o dam in bascalie. Fara ca asta sa fie ceva rau in sine. Nu prea suntem obisnuiti sa avem o discutie misto, dar de pe pozitii diferite. Rezultatul rapid si previzibil este o cearta.

De aia imi place sa vorbesc cu oamenii cu care se leaga ceva. De aia ma enerveaza sa vorbesc cu oameni cu care, desi am destule afinitati, discutiile se rezuma la banalitati – pentru ca stiu ca s-ar putea si altfel.

Tineti-o tot asa

Oficial indragostit de 9 ani si 2 zile.