I am the Walurs
Scrie un comentariufebruarie 26, 2009 prin alexosu
Am terminat zilele trecute Extrem de tare si incredibil de aproape de Jonathan Safran Foer (wiki). Asta dupa ce am terminat si Totul este iluminat – la un moment dat cartile au mers in paralel, dupa bunele mele obiceiuri, dar despre asta cu alta ocazia (daca).
„Extrem de tare… ” e genul de carte care te lasa cu un mare gol in stomac. Si in cap. Cel putin eu asa am patit. Cere asa multe emotii incat la sfarsit – si ce sfarsit! – am ramas fara reactie. E o senzatie pe care nu reusesc sa o pun in cuvinte. Am zis „carte” si nu „poveste”, pentru ca toata cartea e un concept. Copertile, imaginile, textul – trebuie luate impreuna. Frumos e ca si functioneaza asa. Adica nu e doar un artificiu tehnic lipsit de sens. E o carte extrem de sensibila, fara sa fie patetica sau exagerata sau vulgara. Nu stiu daca funtioneaza pentru oricine, insa. Am impresia ca iti trebuie o anumita stare in care, daca nu intri repede, in primele pagini, nici nu mai intri dupa aia. A se citit cu atentie, deci. Si cu inima deschisa.
Apare destul de des I am the Walrus – melodia cu care am o relatie speciala. Acum multi ani (15?, pe aproape) mi-a deschis ochii si mi-a schimbat perceptia despre Beatles si muzica la modul general.
Stilul e unic. Pe undeva aduce a relism magic sud-american, desi recunosc ca alaturarea e putin fortata. Si se vede usor o evolutie intre cele doua carti. A doua e mai putin spectaculoasa ca tehnica narativa, dar mai inchegata cumva. Alta chestie tare e ca prima carte a scris-o la 25 de ani si a doua la 28. Ce naiba facem eu la 25 de ani?
Camp minat 